Ne vom opri astăzi asupra unui obicei tradițional de Anul Nou, fără legătură cu ciclul religios al Crăciunului, sorcovitul, a cărui denumire este bulgărească, dar ale cărui rădăcini adânci trebuie căutate în mitologia populară, arhaică, a populaților străvechi. În această parte a lumii, se regăsesc în folclor reminiscențele civilizației tracice peste care s-a așezat, fără să biruie pe deplin, creștinismul.
Sorcovi, sorcovă. Sensuri de bază
Cum nu ne ocupăm cu precădere de etnografie, ci de etimologie, vom cerceta mai întâi verbul (a) sorcovi, din care derivă sorcovitul și, probabil, și sorcova. Să purcedem, așadar, cu răbdare.
„În context, el a mai arătat că în satele mehedinţene, în prima zi a Noului An, mai există şi tradiţia sorcovitului şi a umblatului cu sorcova, ambele datând de sute de ani în acest spaţiu etnografic românesc [Mehedinți].” (Cristian Franț, „Tinerii colindă și sorcovesc”, in Adevărul, 02.01.2014)
Sorcovi, spune Al. Ciorănescu, vine din bg. survakum (la rândul său, din survaki, „An Nou”), după cum au arătat Conev, Candrea, Scriban. Etimologia a fost acceptată de DEX și de alte dicționare afine. Ciorănescu mai spune că de la sorcovi s-ar trage derivatul postverbal sorcovă și sorcoveală (sorcovi + suf. -eală.).
„— […] Soba nu s-a dezmorțit de trei zile, și eu am merișor și busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori și cu beteală: și poate să vin cu parale; am să-ți cumpăr pâne caldă.” (Delavrancea, Sorcova)
„[…] David, se va afla la munte cu bunicii și-și va aștepta părinții pentru o sorcoveală serioasă în dimineața zilei de 1 ianuarie 2015.” (Internet, cu diacritice adăugate)
Tot în această familie lexicală ar trebui menționate și diminutivele (reg.) sorcoviță, sorcovişoară, dar și sorcovire, actul de a sorcovi.
„Iată-ne ajunși și în anul 2010 și, că să-l întâmpinam cum se cuvine, în dimineața de 1 ianuarie, mami și Ema au făcut o sorcoviță frumoasă din crenguțe de brad, beteală, globulețe și clopoței și am fost să-i sorcovim pe unchiul Irinel și mătușa Sanda și pe bunici la țară….” (Internet, cu diacritice adăugate)
„Mă simţeam acolo mai sigură, ca şi cum faptul ca ei erau saşi şi vorbeau săseşte între ei îmi oferea puţinul de siguranţă de care aveam nevoie… a fost singură mea sorcovire, deşi eram posesoarea unei superbe sorcove pe care-am meşterit-o cu tata.” (Internet)
Pentru Scriban nu este însă cert dacă sorcovi ne vine din bulgară sau s-a format pe teritoriul nostru, de la sorcovă, altfel spus, nu știm dacă termenul de bază este verbul (așa cum afirmă Al. Ciorănescu) sau substantivul (bg. survaki, Anul Nou, surovica, „ramură verde”, din surov, surva, verde). Chiar dacă DEX-ul ia în considerație sugestia lui Ciorănescu, adoptând-o, „probabil din sorcovi (derivat regresiv)”, ne lipsește documentarea, motiv pentru care incertitudinea persistă. Dacă luăm însă în considerație formele regionale din Muntenia (a se vedea paragraful următor), țară vecină Bulgariei, am putea conchide, în linia lui Tiktin, că substantivul este cel care a pătruns primul în românește.
Astfel, legat de acest obicei, găsim în limba noastră și alte forme derivate. Pentru sorcovi, avem dubletul regional sorcovăi (înregistrat de Al. Chihac, 1879) și care pare anterior lui sorcovi:
„— Vrei să te sorcovăiesc?” (Delavrancea, Sorcova)
care derivă negreșit din sorcovă, ca și sorcovăit (participiu și substantiv) sau sorcovăire, sorcovăială, astăzi termeni considerați învechiți și regionali.
„Către amiază lumea mică își sfârșește vizitele-i de sorcovăit și lumea mare își începe p-ale ei de gală” („Cronică bucureșteană” in Familia, nr. 2, anul XIX, 1883, p. 21)
„să-i bată cu flori [sorcovăire] în loc de pulane de poliție” (Internet, cu diacritice adăugate)
„Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moși, de la strămoși.” (Delavrancea, Sorcova)
Cel ce merge cu sorcovitul se numește sorcovar (din sorcovă; cf bg. survakar).
„Biciuit de-al iernii ger, / Se plângea un sorcovar: / Uşă scumpă şi de fier / Se deschide mult mai rar…” (N. Ursei, Internet)
*
Despre umblatul cu sorcova. Bulgarii îi spun sorcovei survacika. La noi, artefactul se poate întâlni, în forma stilizată bulgărească, în Dobrogea. Aceste sorcove, cu ramurile adunate în unul sau mai multe cercuri, aplicate pe o ramură de sânger, simbol al longevității și trăiniciei, sunt împodobite cu fire de lână de mai multe culori, panglici, floricele de porumb, prune uscate, mere, ardei uscați, nuci, chifle și monede, variind, desigur, după zone.
În România se alegeau crenguțe de măr, păr, cireș, vișin, zarzăr, gutui, prun, apoi acestea erau puse, în apă, la căldură, la înmugurit și înflorit în ziua de sfântul Andrei sau, în alte părți, de Moș Niculae.
„În satele din zona deluroasă a Banatului, acolo unde este împărăţia livezilor, la Sfântul Nicolae se luau crenguţe de măr şi cireş care se puneau într-un vas cu apă în casă la fereastră. De Anul Nou acestea înfloresc şi cu ele se merge la sorcovit.” (Internet)
Pretutindeni unde obiceiul e viu, sorcovele sunt bogat împodobite, cu panglici, cu beteală, iar florile de hârtie colorată (elemente recente) atenuează atingerea. În Bucovina, sorcovele aveau în vârf un clopoțel care „ținea isonul”. Să citim însă această evocare a timpurilor apuse:
„La Anul Nou, se primeau copiii în casă, cu buchete de flori (sorcove); dânșii te atingeau cu buchetul, îți urau toate fericirile, pronunțând urările lor, precum pe «Lerui Doamne», explicat prin numele împăratului roman Aurelian, care singur a venit din Roma de a onorat țara noastră cu prezența sa, în orașul Caracal, ce poartă numele lui Antoniu, și care ne-a lăsat de monument neșters șoselele de piatră care leagă Dunărea cu munții Carpaților, începând de la marginea satului Celei, lângă urbea Corabia, trecând prin Romula (Reșca), unde își avea palatele, și urcându-se pe la Râmnicu Vâlcei, unde trece Oltul, până în munți. Acest împărat, binefăcătorul țării noastre și chiar al Moesiei de peste Dunăre, astăzi Bulgaria, a rămas atât de neuitat de noi, încât iată că îl pomenește tinerimea chiar în urările sărbătorilor creștinești.
În această zi a Anului Nou, se împărțeau recompensele la toți slujbașii, precum și la servitorii caselor noastre.” (Papazoglu, D., Istoria fondărei orașului București)
Sorcova, care sugerează „arborele vieții”, este menită, prin magia atingerii și a incantației (Șăineanu notează: „recitativul sorcovei se compune din 40 de grupuri silabice corespunzând celor 40 atingeri cu sorcova”), să aducă veselie, sănătate și prosperitate celui sorcovit.
Sorcovarii sunt, de obicei, băieți până la vârsta pubertății, ceea ce conferă obiceiului caracterul „neprihănit” al riturilor de trecere legate de fertilitate și abundență, de noul an agricol, ca și la „Plugușor”, un alt obicei precreștin. Deopotrivă, atingerea transmite acea exuberantă energie a copilului menită să împrospăteze viața adulților, a familiei și rudelor care se sorcovesc pe 1 ianuarie.
*
Să vedem acum și alte sensuri din limba noastră.
Sorcovi mai însemnă, în sens figurat și ironic, „a bate, a lovi”:
„Uneori întorcea biciul și o sorcovea cu codiriștea de corn.”
Despre o femeie împopoțonată se mai spune, ironic, că „este sau arată ca o sorcovă”:
„O știi, una înaltă, numai pielea și osul, cu perucă galbenă și ochelari de aur, gătită sorcovă în culori țipătoare ‒ nu se poate să n-o știi pe macabra brezae cu privire și umblet de lunatică ce stârnea hazul trecătorilor de pe calea Victoriei de unde era nelipsită pe partea palatului.” (Caragiale, Mateiu, Sub pecetea tainei)
*
Sorcova în primele culegeri de folclor. În a sa Istorie a literaturii române, Gh. Adamescu, precizează:
„Cel dintâi care s-a văzut silit să facă o clasificare a fost Alecsandri. El așază poeziile culese de el în două grupe: balade și doine.
El însă avea un număr redus de specii. Când speciile cunoscute se înmulțesc, problema se complică și această problemă o cercetează Teodorescu G. Dem. în colecția sa [Poezii populare române, 1885, n.n.]. El examinează trei clasificări posibile: după anotimpul în care e obiceiul a se zice poezia, după etatea celui care o zice, după genul literar căruia aparține. Din aceste trei, alege pe cea de a doua și face două clase.
- a) opere ale copilăriei, juneței și adolescenței (Moș Ajun, Colinde, Stea și Vicleim, Vasilca, Plugușor, Sorcova, Orații de nuntă, Rugăciuni și jocuri copilărești, Lăzărelul, Paparudele și Caloianul, Ghicitorile, Glumele, Cântecele de lume);
- b) opere ale maturității și bătrâneții (Descântece, versuri din basme, Cântece Vechi).
De acest fundamentum divisionis m-am servit eu în manualul de literatură (1894), făcând trei grupe în loc de două: opere ale copilăriei, ale tinereții, ale bătrâneții.”
*
Urarea mea pentru toți cititorii, în prag de An Nou, nu poate fi decât o sorcovă:
Sorcova,
Vesela,
Peste vară,
Primăvară,
Să trăiți,
Să-mbătrâniți.
Să-nfloriți,
Să mărgăriți,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir
De trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
La anu’
Și la mulți ani!
Dan Caragea – Critic literar/ Portugalia
Articol publicat în ediția tipărită/ ianuarie 2017, Occidentul Românesc.