Am invitat la microfon vocile care nu stau niciodată cuminți între copertele acestei cărți, dar care s-au dovedit foarte simpatice și binevoitoare. Nu este vorba de un interviu clasic, de vreo fantezie a criticului sau de o explicație „disimulată” a autoarei. Doar ei și ele ‒ Isla, Samuel Santos, Luca Evanghelista, Luna, Kenji, Domnișoara Alma, Liam, fotograful, Vera, Tudor, April, Liza, Meylu, Sinfai, Natalie, jurnalistul și Ajkuna ‒, răspund acum, în locul Anielei Clițan, despre cum trăiesc și ce gândesc în paginile volumului. Îmi răspund fără ezitări, cu umor, atente însă să nu se destăinuie prea mult.
Reporter: Când ai început să observi lumea altfel?
Isla: „Sunt obsedată de observarea norilor. Îl caut pe tata în ei ‒ era zugrav de case și a căzut de pe o scară putredă, acoperit de vopsea și transpirație. Detest înălțimea care i-a curmat viața, dar îi ador libertatea. Un nor în formă de capră e mai elocvent decât o întreagă pagină de jurnal.”
Samuel Santos: „Am apărut când realitatea a devenit prea dezordonată. Se spune că sunt un soi de mântuitor sau un nebun care umblă pe acoperișuri, dar eu nu fac altceva decât să dau un sens lucrurilor care dor. La intrarea în găurile negre, timpul e aproape static; nu mai călătorește.”
Kenji: „Doamna Isla mi-a dat un avion de lemn. L-am ales pentru mine în loc de sandviș. Acum îl fac să zboare peste capul meu, pe docuri, și oamenii se uită la mine. Cred că dacă ai un avion, totul e mai ușor.”
Reporter: Cum ți-ai găsit stilul, acea amprentă care te face inconfundabil?
Luca Evanghelista: „Stilul apare când renunți să mai pari normal. Sunt Luca, nici domn, nici doamnă. Stilul e singura armă împotriva celor care te privesc prea repede și te înțeleg prea târziu.”
Luna: „Eu fur ziare și pictez iarba în albastru când cerul e prea gol. Stilul meu e neîmblânzirea. Luna aceea pe care vrei tu s-o cunoști… nu mai există. A trebuit s-o las în urmă și e mai bine așa, crede-mă. Momentul în care am hotărât să-mi dau voie să devin ‒ fără să știu ce voi deveni ‒, a fost cel mai lucid moment din viața mea.”
Domnișoara Alma: „Eu nu am stil. Eu mă nasc în fiecare dimineață din nou, într-un trup vlăguit de 47 de ani. Florăria mea e singurul loc unde pot respira fără să explic de ce nu mai vreau nimic. Trandafirii galbeni și iasomia ‒ asta e tot ce mi-a rămas din ce mi-am dorit. Mama mă învățase tot ce știu despre flori. Ea a murit. Eu mă întorc în fiecare zi la florărie, singurul loc unde am văzut-o ultima oară.”
Meylu: „Stilul e singurul lucru care m-a ținut în viață în cinci ani de facultate economică impusă de tatăl meu bancher. Uitați-vă la ei ‒ oamenii cu funcții importante sunt impotenți când trebuie să calculeze un unu plus unu al stilului. Am renunțat la bancă, mi-am luat bilet de avion și am plecat singură prin Europa. Acum schițez colecții pe șervețele de cafenea. Și mi-e foame ‒ ceea ce e un miracol, datorat unui castron de gachas al Mamei Sinfai.”
Reporter: Ce faci când te blochezi sau când viața devine prea grea?
Fotograful („Hoții de ziare”): „Când Luna a dispărut în toiul nopții, m-am trezit legat de pat cu șireturile bocancilor noștri, cu picioarele vopsite în albastru. Am rămas acolo, imobilizat, și am înțeles că unele povești se fură exact ca ziarele: le iei și le lași să-ți schimbe viața.”
Vera: „Când Brutaru’ și maimuțoii au venit cu bâte la ușă și i-au spus lui Valer că riscă să ajungă și el ‘mântuitor’ ca Samuel, am pus testul de sarcină pe masă și am zis: ‘Copilului acestuia tu i-ai pecetluit soarta, nu Dumnezeu!’ Uneori singura ieșire e să țipi până te aude cineva.”
Sinfai: „Când ești blocată, stai jos. Eu știu asta de la șapte ani, de când tatăl meu m-a pus pe un scăunel și mi-a zis să nu mă ridic o săptămână. Tot ce îmi cerea era să stau pe scaun. Înainte să înțelegi asta, crezi că e tortură. Dar Sara-la-Kali mi-a dat un nume și o menire: să hrănesc sufletele oamenilor. Lasă frunzele de busuioc să-ți atingă capul ‒ asta alungă gândurile care nu sunt ale tale.”
Ajkuna: „Când Luca a venit la mine, am văzut un spirit al disperării încolăcit adânc în el. Am gâfâit și am pufnit toată noaptea la căpătâiul lui, extrăgând veninul din neamul lui strămoșesc. Am văzut luptătoare, sânge pe pământ, o soră căutând un frate rănit. Dimineața, i-am spus la ureche ceva în albaneză: ‘Ai ishte trim si Zana’. Era la fel de curajos ca o zână. Înainte să îi zică cineva ‘zână’ ca pe o insultă, trebuia să știe că era, de fapt, un titlu.”
Reporter: Ești cu capul în nori?
Isla: „Nu. Sunt dedesubt.”
Reporter: Personajele sunt reale?
Luna: „Tot ce trăiești e real. Chiar și ceea ce inventezi ca să suporți viața.”
Reporter: Luca Evanghelista e inspirat dintr-un personaj real?
Luca Evanghelista: „Din toți cei pe care lumea i-a iubit prea puțin și prea târziu. Din fetița din mine care a scos din cenușă păpușa desfigurată a surorii sale și a îmbrățișat-o.”
Reporter: Cum ai publicat cartea?
Samuel Santos: „Cartea s-a publicat singură. Eu am rămas pe acoperiș.”
Reporter: Dacă ai juca într-un film inspirat din această carte, ce rol ai alege?
Kenji: „Eu vreau avionul. Restul nu contează.”
Reporter: Cel mai neplăcut comentariu?
Luna: „Cel prin care ar trebui să mă explic.”
Reporter: Tudor, ce simți când Isla îți ascunde lucruri?
Tudor: „Eu caut pașaportul în valiză și găsesc niște firimituri, un nasture și o pastilă de Nurofen. Ea vede nori și un al doilea fiu. Eu aud că moussaka-ua se amână pe mâine seară. Cred că ea zboară deja, iar eu rămân cu audierea târzie.”
Reporter: April, de ce pescuiești mereu povești suculente de la colegi?
April: „Pentru că viața mea e plictisitoare. Isla are embrioni viabili, Camille are nas deviat și un divorț, iar eu doar înmoi biscotti în cafea și aștept să se spargă ceva. E mai interesant decât să recunosc că nu am nimic de spus.”
Reporter: Liza, cum a fost seara aceea „aproape ca la Hollywood”?
Liza: „M-am machiat stil Cleopatra după patru tutoriale de pe YouTube și tot n-a ieșit bine. Ricci mi-a adus un trandafir galben din hârtie vopsită. Și verigheta lui a zburat din buzunar fix când ștergeam vinul vărsat. Nu a fost film. A fost un accident care a arătat tot ce încercam să ignorăm amândoi. Hollywood interior, dar fără happy end ‒ cel puțin pentru seara aceea.”
Reporter: Natalie, ce faci cu scrisoarea tatălui tău?
Natalie: „O las să cadă. Și mă uit la o pană de corb neagră care se leagănă în vânt pe terasa mea. Rick m-a abandonat pentru Grecia la fel cum tatăl meu ne-a abandonat pe mama, pe sora mea și pe mine pentru marea și femeile din alte porturi. Acum tatăl meu îmi scrie că-și dorește să devină tată, după ce fiul lui dintr-o altă relație a murit. Nu știu ce e mai trist: scrisoarea sau faptul că o citesc.”
Reporter: Jurnalistule, de ce stai mereu în spatele oamenilor neobservat?
Jurnalistul: „Am o rubrică în care dezmembrez mituri urbane. Samuel Santos nu e mit. Soția lui a fost ucisă în clădirea aceea pe care el se suie. Crima nu a fost elucidată nici până în ziua de azi. Unele lucruri nu se dezmembrează, se poartă.”
Reporter: Isla, ce i-ai spune acum lui Tudor dacă i-ai scrie o scrisoare?
Isla: „Iartă-mă că am furat un copil al nimănui și că am plecat cu Kenji. Tu ai căutat pașaportul. Eu am căutat norii. Poate că uneori familia începe când cineva renunță să mai caute.”
Reporter: April, dacă ai ști că Isla a fugit cu adevărat, ce ai face?
April: „Aș spune tuturor că am știut de la început. Apoi aș înmuia alt biscotti și aș aștepta următoarea dramă. Bârfa e singurul lucru care mă face să simt că exist.”
Și astfel, vocile se sting încet, la fel cum se stinge lumina în florăria Domnișoarei Alma sau cum Samuel Santos se oprește din aplaudat. Meylu schițează o colecție pe un șervețel în taverna Mamei Sinfai. Ajkuna aruncă priviri spre orizont, așteptând alt șarpe care să înghită un șobolan. Natalie ia pana de corb din bătaia vântului.
Nu mi-au dat răspunsuri complete. Au lăsat spații albe, cum face Aniela Clițan în toată cartea. Pentru că Ziua marii destăinuiri nu este o carte care explică. Este o carte care vorbește doar prin personajele ei.
Cine vrea să le asculte cu adevărat, să deschidă volumul. Ele sunt deja acolo: sus pe acoperiș, pe docuri, în norii de vată de zahăr sau în iarba vopsită în albastru, la masa tavernei portocalii sau pe o terasă de lemn unde pana de corb se leagănă în vânt. Așteaptă doar să fie întrebate.
O CRONICĂ A VOCILOR
Aniela Clițan, Ziua marii destăinuiri, Editura Revistei Timpul, 2025
Arareori, în proza românească de azi, citim o carte de debut atât de promițătoare. Originalitatea ei nu constă în inventarea unor subiecte inedite ‒ singurătatea, trauma, disocierea, căutarea de sine ‒, ci în felul în care acestea sunt filtrate printr-o privire empatică și sensibilă, transformând proza într-o poezie a fragilității. Aniela Clițan nu povestește; creează stări de grație în care fiecare personaj devine o lume salvată de la uitare.
Nu avem de-a face cu o intrigă clasică, ci cu o arhitectură creată din fragmente de destăinuiri. Povestirile nu comunică printr-o cronologie liniară, ci prin ecouri tematice: abandon, căutare, identitate scindată, grijă pentru celălalt. Farmecul scriiturii stă în refuzul de a netezi asperitățile ‒ personajele sunt complexe și, adesea, vulnerabile chiar și sub masca insolenței. Autoarea evită expozițiunea didactică: nu descrie personajele, ci le lasă să se reveleze prin gesturi mici, prin obiecte ținute în mână, prin tăcerea dintre replici.
Un prim argument al noutății este privirea microscopică asupra existenței. Personajele observă lumea din jur cu o intensitate aproape mistică. Isla, din Al doilea fiu, clasifică norii după forme („amuzanți, răsturnați, rotitori, plați și neatenți, crăcănați, grotești”), le simte mirosul „umed și catifelat” încă din copilărie, îl caută pe tatăl său pierdut în ei. Detaliile aparent insignifiante ‒ o pată de șampon uscată pe căptușeala valizei, un nasture incolor, firimituri, o pastilă de Nurofen ‒ devin memorii afective. Prin ele, autoarea demonstrează că în „nimic” se ascunde o întreagă cosmologie a spiritului uman: rezistența în fața vidului se manifestă printr-o atenție hiperbolică.
Procedeul reapare în celelalte povestiri: Luna vede în incendiul de la fabrică „cea mai bună” imagine pentru că surprinde fuga muncitorilor în fața flăcărilor; Liam înțelege curcubeul ca pe un protector al luminii care „se lovește de obiecte dure”; Domnișoara Alma simte întunericul florăriei ca pe singurul spațiu care îi permite să respire.
Aniela Clițan construiește un veritabil „bestiar” al învinșilor luminoși. Personajele marginale nu sunt exotice sau patologice, ci depozitari ai unei sensibilități pe care lumea „normală” a pierdut-o.
Isla este obsedată de observarea norilor, o activitate pe care o practică cu seriozitatea unui savant și devoțiunea unui îndrăgostit. Tatăl ei, zugrav, a murit pentru că scara i s-a rupt sub greutate. De atunci, Isla „adoră înălțimile și este îngrozită de ele în același timp.” Pe docuri, îi cere lui Kenji ‒ un copil de șase ani rămas singur după plecarea părinților la cules de fructe și al cărui frate mai mare a dispărut și el ‒ să aleagă între un sandviș și un mic avion de lemn. Kenji alege jucăria. Isla decide că nu e momentul să îi explice diferențele de perspectivă: el crede că norii sunt făcuți din vată de zahăr, purtați de vânt și lipiți de cer, și că părinții se vor întoarce la sfârșitul sezonului. Ea refuză să îi risipească fantezia ‒ e un adult care alege să-i protejeze copilăria cu prețul propriei sale lucidități.
Un alt personaj memorabil, Luca Evanghelista, traversează orașul cu o păpușă Barbie în brațe și șosete magenta până la genunchi, într-un pantalon scurt galben-aprins care îi accentuează mersul „țanțoș de fotomodel.” Și-a schimbat numele după Linda Evangelista, pe care o considera mirifică. Are arsuri pe urechea și brațul drept; într-o secundă, Isla îl vede arătând ca o miniatură octogenară. Monologul pe care îl produce ofițerului de poliție ‒ deranjat că i se spune și „doamnule” și „doamnă” în aceeași frază ‒ are o logică atât de exactă încât ofițerul rămâne fără replică. Personajul este o provocare pentru privitor, iar autoarea îl tratează cu o exactitate și o demnitate rare.
Luna, din „Hoții de ziare”, este orfană ‒ mama i-a murit de supradoză. O întâlnim într-un diner de pe marginea autostrăzii, răsfoind o revistă Rolling Stone cu Jim Morrison pe copertă și făcând baloane de gumă roz. Are părul negru din care țâșnesc șuvițe vopsite verde și mov. Pe degetul arătător poartă un inel în formă de semn de întrebare: sunt momentele, mărturisește ea, în care se întreabă Încotro? Furtul de ziare pe care i-l propune fotografului nu e delict, ci gest existențial ‒ o mică rescriere a ordinii lucrurilor, o dovadă că realitatea poate fi furată și reinterpretată. La plecare, îl lasă pe fotograf legat de pat cu șireturile și cu picioarele vopsite: ritualul ei de libertate.
Meylu a abandonat studiile economice impuse de tatăl bancher și rătăcește prin Europa în căutarea a ceea ce ea numește, invariabil cu majusculă, Culoarea. Dă peste taverna 76 ‒ o bodegă andaluză cu muzică țigănească săltăreață și miros de pâine prăjită. Proprietara, Sinfai, o țigancă din Andaluzia, poartă frunze uscate de busuioc ascunse în coc, între panglici de mătase și monede de aur fals. „Alungă gândurile negre”, explică Sinfai, și o spune din proprie experiență: soțul a părăsit-o, copiii s-au risipit pe continent, fiica cea mică ar fi murit născând gemeni. Taverna devine al doilea cămin al lui Meylu, un loc în care oamenii pierduți se întorc ca niște bumeranguri.
Natalie, din Tatăl meu și tatăl ei, stă la soare pe o terasă ‒ lucru pe care nu îl făcea niciodată ‒ după ce Rick a ales un contract de doi ani în Grecia în locul logodnei lor. Abandonul este dublu, iar ea știe acest lucru: Rick repetă gestul tatălui ei, care s-a înrolat în Marina Militară și a dispărut pe mare.
Deasupra tuturor personajelor plutește enigma lui Samuel Santos, un bărbat care urcă pe acoperișul unei clădiri și nu mai coboară, a cărui soție a fost ucisă și al cărei caz nu a fost elucidat. Santos nu apare niciodată direct în carte: este un centru de greutate absent, un personaj construit din ecouri.
Prin acești „nebuni blânzi”, trauma nu este patologie, ci disociere creativă: personajele își construiesc realități alternative mai locuibile. Gesturile lor, aparent absurde ‒ aplauze pe acoperiș, furt de ziare, vopsitul ierbii în albastru ‒ sunt acte de demnitate spirituală și de rezistență.
Amprenta stilistică a Anielei Clițan este densitatea senzorială. Textul miroase ‒ aroma umedă și catifelată a norilor, iasomie sălbatică, tutun și alcool sanitar; are culoare ‒ șosete magenta, eșarfă galbenă, iarbă albastră, păpușă Barbie roz; și greutate fizică ‒ pieptul „strâns ca sub un perete surpat”. Suferința nu este abstractă: se simte ca „inversarea înghițirii” (veninul tăcerilor care trebuie scos la suprafață), ca o „naștere grea și mizeră” zilnică sau ca o amorțeală care se transformă în altă amorțeală și mai lungă. Obiectele nu sunt decor, sunt arhive emoționale. Emoția nu este etalată; este lăsată să urce încet, ca un colorant prin țesătura unui material alb.
Mecanismul central al cărții este evadarea fizică sau spirituală. Isla fuge cu Kenji. Luna fuge de propriul trecut printr-un joc ludic care devine ritual. Alma evadează în întunericul florăriei. Santos „salvează” orașul de pe un acoperiș.
Autoarea introduce, discret, un misticism cotidian: aplauzele ca rugăciune, norii ca mesageri, curcubeul ca protector, mântuitorul urban care ține clădirea în picioare prin prezența sa.
Un loc aparte îl ocupă copiii ‒ nu idealizați, ci oglinzi lucide ale fragilității adulte. Liam, al cărui nume înseamnă tocmai „protector”, are un prieten imaginar pe nume Omegdagdog, cu părul alb și pălărie galbenă, cu care discută despre lumina care „se lovește de obiecte dure” și despre păianjenul din cameră pe care refuză să îl alunge: „ei mănâncă muște, țânțari și molii. Nu putem să mergem împotriva naturii păianjenului.” Părinții îl privesc ca pe „o creatură fără vârstă, închisă din greșeală într-un corp mic.” Copilăria, în această carte, nu este adăpost de realitate, este o altă formă de a o vedea mai limpede.
Dacă există un fir care coase laolaltă povestirile, acela este abandonul și răspunsul la abandon. Părinții lui Kenji pleacă la cules. Tatăl Nataliei se înrolează în marină. Soțul Sinfaiei dispare. Meylu fuge de un tată care i-a prescris un viitor în bancă.
Personajele răspund abandonului în moduri diferite: Isla adoptă emoțional un copil al nimănui. Sinfai deschide o tavernă și hrănește sufletele rătăcite. Luna fură ziare ca să dovedească că ordinea lumii este negociabilă. Liam păstrează pânzele de păianjen. Fiecare gest pare minor; fiecare gest este, în fond, o formă de rezistență.
Identitatea, cealaltă temă majoră, nu apare ca esență stabilă, ci ca negociere permanentă. Luca Evanghelista își poartă corpul ca pe un manifest. Luna poartă întrebarea pe deget. Meylu caută Culoarea ca și cum aceasta ar fi un răspuns la întrebarea cine sunt.
Ziua marii destăinuiri nu este o carte despre răspunsuri. Este o carte despre cum supraviețuiești întrebărilor care te desfac pe dinăuntru și despre cum, uneori, singura cale de a te reface este să furi un ziar, să dai unui copil un avion de lemn, să ascunzi busuioc în coc sau să aplauzi de pe un acoperiș pentru ca orașul să nu se prăbușească.
Originalitatea prozei Anielei Clițan derivă dintr-un echilibru perfect între rigoarea introspecției psihologice și libertatea realismului magic. Fragilitatea nu mai este slăbiciune, devine cea mai pură și mai frumoasă formă de umanitate. Autoarea ne oferă nu doar o carte, ci o lentilă prin care lumea ne apare, în sfârșit, vizibilă în toată labilitatea ei luminoasă: o voce distinctă în proza recentă, una care știe exact când să vorbească și când să tacă.
Autor: Dan Caragea (Lisabona, Portugalia)
Publicat în: Occidentul Românesc
Nota redacției:
Critic literar, eseist, publicist și traducător, Dan Caragea se numără printre personalitățile intelectuale care au marcat, prin rigoare și consecvență, spațiul cultural românesc și lusitan. Lusitanist de prestigiu, specialist în psihologie și lingvistică computațională, el este colaborator voluntar al publicației Occidentul Românesc încă din anul 2011, contribuind constant la consolidarea unei punți culturale între România și lumea lusofonă.
Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română, cu specializare secundară în limba și literatura portugheză, Dan Caragea este doctor în psihologie. Între 1978 și 1990, a activat ca profesor de limba română și asistent universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, unde a predat limba portugheză. A semnat manuale de specialitate și a colaborat cu numeroase reviste culturale din România, impunându-se prin acuratețea analizei și eleganța discursului critic.
În perioada 1991–1993, a fost bursier al Institutului Camões din Lisabona, unde a elaborat un manual de portugheză pentru străini și a condus societatea Cyberlex, coordonând versiunile portugheză și spaniolă ale celebrului program de analiză semantică Tropes. Între 2009 și 2015, a fost expert în cadrul UEFISCDI, contribuind la realizarea versiunii românești a programului Tropes și dezvoltând software-ul inovator Semplag, destinat detectării similitudinilor textuale. În 2013, publică împreună cu Adrian Curaj, la Editura Academiei, volumul Analiza automată a discursului, lucrare de referință în domeniu.
În 2017, coordonează la Lisabona un amplu album dedicat relațiilor culturale și diplomatice româno-portugheze, în calitate de coautor. În anii 2018–2019, activează ca expert al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, contribuind la implementarea proiectului Romtext.
Prin întreaga sa activitate, Dan Caragea rămâne o voce intelectuală de referință, un promotor al dialogului intercultural și un prieten statornic al publicației Occidentul Românesc.