Vorbe, simțăminte, purtări (II) – Despre intimitate

Last updated sept. 11, 2018

Intimitate este un derivat cult din lat. intimus, din care provine „intim”. Intimus este forma de superlativ al adjectivul lat. interior, însemnând „partea cea mai profundă, esența lucrurilor”. Dicționarul tezaur al limbii franceze (TLF) definește intimitatea ca „viața interioară profundă, natura esențială (a cuiva), cea care rămâne, în general, ascunsă sub aparențe, impenetrabilă analizei”. În mod obișnuit, intimitatea este considerată un atribut al sufletului, fiind integrată în sistemul euro-american de valori, în culturile care pun accentul pe individualitate, prin opoziție cu culturile solidarității.

Îmi reprezint intimitatea ca pe un locaș cald și confortabil, ferit de iscoditori curioși, o parte extrem de vie a ființei în care sălășluiesc, ca într-o minusculă încăpere, gânduri, amintiri, sentimente dezvăluite arareori, dar niciodată pe deplin. Cheia care face ca intimitatea să fie tăinuită se numește rușine sau pudoare. Alții îi spun prudență sau chiar înțelepciune. Învățam de foarte devreme că dezvăluirea intimității e un lucru periculos. Intimitatea e arhiva noastră secretă, iar revelarea unei informații intime este un act de curaj.

„Toate gândurile, toate amintirile și toate viziunile pe care le vedeam dincoace de pleoape, pier scufundate în același întuneric călduț din interiorul pielii care le absoarbe fără urmă. În temperatura aceasta călduță și în intimitatea aceasta fără nume zac perfect indiscernabile și putându-se confunda una cu alta, toate amintirile, toate sentimentele, tot ce credem că a fost vreodată important în viața noastră. Putem să evocăm cutare sau cutare amintire și nimic nu ne indică valoarea mai mare sau gravitatea și importanța ei față de cealaltă. Se întâmplă chiar că ceea ce am crezut odinioară grav și extrem de dramatic să apară șters, palid, anemic, în lumina unei desuetudini ce ar da poate senzația tristeții, dacă n-ar da-o pe aceea a plictiselii, în timp ce amănunte de ultima mână, vreau să spun, care atunci când „s-a petrecut“ amintirea erau respinse în «neînsemnat», să ni se pară cu totul revelatoare și extraordinare.” (Max BLECHER, Vizuina luminată)

Spațiul intimității este un spațiu interior și secret, cunoscut celuilalt doar prin mărturisiri sau intuiții, dacă i-am îngăduit să ne cunoască. Când spunem „adâncul sufletului” sau „adâncul inimii” vrem să spunem că viața noastră interioară este profundă, ascunsă sub carapacea aparențelor și, la urma urmei, de nepătruns. Este locul unde doar Dumnezeu poate vedea, după spusele credincioșilor.

În celebra sa „Poetica a spațiului”, Gaston Bachelard aducea în discuție mobilierul intimității și intimitatea unor piese de mobilier: sertare, cufere, dulapuri, locurile unde curiozitatea ne împinge să cotrobăim. Fără acest gen de obiecte, spune Bachelard, „vieții noastre intime îi lipsește modelul intimității”.

Atunci când se vorbește despre acea perioadă între copilărie și adolescență, portughezii folosesc adesea expresia „vârsta dulapului”. La pubertate, băieții, dar mai ales fetele, tind să se închidă în ei, să nu mai comunice ușor cu părinții. Metafora închiderii pare preluată din Bachelard.

Evident, ca tot ceea ce este sufletesc, intimitatea nu este doar o temă a vieții, ci și a literaturii și artei. Romantismul și, ulterior, modernismul, au excelat în revelarea și analiza ei. Poezia, dar și proza modernă vor sonda tot mai insistent și cu o mare măiestrie psihologică, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, labirintul intimității.

„Viața intimă”, prin care mai demult se înțelegea și viața de familie, chiar și relațiile prietenești profunde, se referă, îndeosebi, la viața sexuală a unui individ sau a unui cuplu. Este o dimensiune a ființei, un drept recunoscut și protejat de lege, deși, în vremurile actuale, asistăm la o invadare constantă a vieții private și la transformarea acesteia în spectacol.

Trăim un timp al dezvăluirii și exhibiției alimentate de foamea spectatorilor de a devora intimități: ale corpurilor, ale gândurilor, ale sexualității. Multe persoane ajung să își vândă intimitatea în spectacole televizate, unde „secretele” sunt scoase mereu la iveală, și chiar fabricate, pentru un public tot mai vorace, un fel de partener exclus, dar complice.

Trăim în cea mai erotizată dintre lumile posibile și nu este de mirare că facem tot mai greu față acestei dezordini amoroase și supraîncărcării fantasmatice. Indiferent de vârstele permise pentru audiență, realitate este că privitul „pe gaura cheii” a devenit un obicei frecvent chiar și la copii. Socotind că tot ce am vrea să ascundem este ușor descoperit printr-o banală navigație pe Internet, nu ne rămâne decât să înfruntăm situațiile, oricât de delicate ni s-ar părea.

CODUL CIVIL ROMÂN ȘI DREPTUL LA INTIMITATE AL PERSOANEI

Art. 71 (Dreptul la viața privată)

(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondență sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Art. 73 (Dreptul la propria imagine)

(1) Orice persoana are dreptul la propria imagine.

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.

Art. 74 (Atingeri aduse vieții private)

Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private:

a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuința sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
h) utilizarea, cu rea-credința, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

Art. 75 (limite)

(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în aceasta secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Autor: Dan Caragea

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, cronici de limbă în publicația „Occidentul Românesc” din Spania.