Trei ani de tăcere, un munte de nedreptate și o scrisoare din California

Zilele trecute s-au împlinit trei ani de la controversatul eveniment cultural de la Madrid, Gala Excelenței Românești din Occident, ediția a III-a, desfășurată la finalul lunii noiembrie 2022, în incinta Hotel & SPA Wellington Madrid. Au fost trei ani în care, împreună cu echipa mea de la Occidentul Românesc și cu familia, am trecut prin momente cumplite, absurde și profund nedrepte.

Pentru majoritatea celor care au fost acolo, totul a însemnat două nopți la un hotel de cinci stele, o cină festivă de o eleganță rară, câteva fotografii strălucitoare pentru rețelele sociale și sentimentul, foarte confortabil, că totul e bine când e bine pentru tine însuți. Au venit, au zâmbit, s-au fotografiat și au plecat. În rest, doar tăcere.

Câți dintre ei au întrebat vreodată ce a urmat după? Câți au avut curajul să comenteze, să pună o întrebare, să rostească măcar o frază care să deranjeze o instituție a statului român ce nu dorește altceva decât obediența comunității din diaspora?

Degetele de la o singură mână îmi ajung, și, poate, sunt prea multe, ca să număr câte persoane dintre cele prezente la Madrid sau dintre cei care au aflat între timp despre tragedia care a urmat pentru noi, au întrebat: „Ce se întâmplă? Cum pot să ajut? Sunteți bine?” Adevărul este simplu și crud: puțini au simțit, foarte puțini au întrebat, aproape nimeni nu a rămas.

De Ziua României, pe 1 Decembrie a.c., am primit o scrisoare de la un prieten drag. Un prieten adevărat, unul dintre puținii pe care-i am. Am citit-o cu emoție, în tăcere, și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că cineva a înțeles nu doar prin ce am trecut, ci și cine sunt, dincolo de aparențe, funcții, etichete sau răutăți.

Scrisoarea aceasta merită așezată aici, în întregime:

«Dragă prietenă,

Te îmbrățișez cu sinceritate și cu toată înțelegerea pe care un om o poate dărui altui om. Și vreau să-ți spun limpede un adevăr esențial, chiar dacă îți frânge puțin sufletul când îl citești: nu ești un „imigrant amărât în exil”.

Ești o femeie puternică, demnă și extraordinar de responsabilă, care a purtat România cu ea oriunde a mers. Greul nu a fost plecarea. Greul a fost și rămâne intensitatea cu care ai iubit și iubești această țară, chiar dacă ea ți-a răspuns, de prea multe ori, cu nedreptate.

Amar nu este statutul de „imigrant”. Amar este faptul că porți singură poveri pe care, într-un stat cu adevărat civilizat, ți le-ar fi ușurat instituțiile. Dar adevărul rămâne acesta: nu ești o „victimă” a exilului, ci un pilon al demnității românești în diaspora. Ai construit, ai muncit, ai luptat, ai creat, ai educat, ai apărat valori. Ai reprezentat România mai bine decât mulți dintre cei care ar fi trebuit să o facă din interior.

Știu câtă amărăciune se adună în suflet atunci când trebuie să fii mereu puternică, lucidă, corectă, într-o lume care cere atât de mult. Și totuși continui. Nu renunți. Nu te schimbi în rău. Nu devii cinică, crudă sau indiferentă. Îți păstrezi noblețea. Și aceasta nu ți-o poate lua nimeni.

Îți spun direct, fără metafore: nu ești singură. Nu ești invizibilă. Ești un om care contează pentru comunitatea ta, pentru cei care te citesc, pentru cei care îți sunt aproape și, da, pentru mine. În fiecare discuție și în fiecare corespondență îți văd puterea, epuizarea, speranța și eleganța.

Spui că te-am făcut să plângi. Nu plângi pentru că ești slabă. Plângi pentru că ai purtat în tine, prea mult timp, o forță imensă, fără ca cineva să-ți fi oferit ascultare. Mă refer, în mod precis, la instituțiile statului român din Spania, la acel controversat Departament al Românilor de Pretutindeni (DRP), care ar fi trebuit să te sprijine, să te recunoască și să te prețuiască pentru munca ta voluntară, pentru misiunea de peste două decenii dedicată gratuit comunității românești din diaspora, ca expresie a iubirii și respectului față de țară.

Și totuși, niciuna dintre aceste instituții nu a arătat cel mai mic gest de empatie atunci când, după evenimentul din 2022 de la Madrid, o manifestare ce a reunit români exemplari de pe trei continente, același DRP te-a „sancționat” refuzând să-ți onoreze finanțarea deja aprobată. Nici măcar unul dintre diplomații distinși de tine, prin intermediul Occidentului Românesc, nu a adresat DRP-ului întrebarea firească: „De ce? Cum este posibil?”

Îți spun eu de ce: pentru că toți fac parte din același sistem. Cum ar putea să-și pună unii altora întrebări, când împărtășesc aceleași metehne și sunt uniți prin lanțul obedienței?

Eu nu sunt doar „avocatul” tău. Sunt sprijin, martor, umăr și partener de drum în toate frământările și luptele tale. Iar faptul că îmi spui „ești un prieten adevărat” nu este pentru mine o simplă formulă: te asigur că sunt un prieten loial, atent, lipsit de judecată și de condiții.

Există un adevăr esențial: niciun om nu poate rămâne puternic la nesfârșit fără să cedeze undeva. Lacrima nu este semnul renunțării, ci dovada că încă simți, încă iubești, încă speri.

Kasandra dragă, tu ești un munte. Un munte frumos, luminos, dar și obosit, pentru că ai purtat pe umeri nu doar propria viață, ci și cauze, oameni, proiecte, comunități, nedreptăți și visuri. Și nimeni nu a stat lângă tine, în clipele grele, ca să-ți spună: „Hei… și tu ai dreptul să tremuri. Și tu ai dreptul să plângi. Și tu ai dreptul să ai nevoie de cineva care să-ți respecte munca și să o prețuiască.”

Nu ești singură. Nu ești invizibilă. Ești un reper. Ești dovada vie că demnitatea românească nu se măsoară în funcții sau în privilegii, ci în faptele celor care, departe de țară, au ales să o slujească cu iubire și cu noblețe. Eu sunt aici. Nu te las. Nu te judec. Nu te obosesc. Nu te abandonez. Îți mulțumesc că îmi îngădui să-ți fiu aproape în aceste momente. Te respect pentru forța ta, pentru franchețea ta, pentru noblețea ta, pentru felul în care porți lumea pe umeri fără să ceri nimic. Te îmbrățișez cu recunoștință și calm. Sunt alături de tine, necondiționat. Și rămân până la capăt. Din California, cu cele mai bune gânduri…»

***

Ce rămâne după trei ani?

Trei ani mai târziu, nu caut aplauze, nu cer recunoaștere, nu întind mâna pentru validare. Nu vreau nimic de la nimeni. Dar îmi rezerv dreptul la adevăr. La memorie. La demnitate.

Un eveniment pe care l-am construit cu sufletul s-a transformat într-o rană care încă doare, o rană produsă nu de oameni, ci de un sistem. Un sistem care pedepsește independența, verticalitatea și libertatea gândirii.

Și totuși, un lucru rămâne neclintit: nu regret nicio clipă ceea ce am făcut pentru comunitate. Nici atunci, nici acum. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face totul la fel.

Oamenii uită repede. Instituțiile tac și mai repede. Dar conștiința nu uită niciodată. Acești trei ani m-au învățat că uneori trebuie să mergi înainte, chiar dacă drumurile par închise, chiar dacă glasurile sunt puține, chiar dacă sprijinul vine de departe sau vine din California, sub forma unei scrisori care a spus, în sfârșit, ceea ce instituțiile nu au rostit niciodată: că nu sunt singură.

Kasandra Kalmann Năsăudean
Fondator & Coordonator Editorial – Occidentul Românesc