Pușa Roth: Petre Ispirescu și basmele copilăriei

Last updated iul. 5, 2016

Categoric, fiecare dintre noi, poartă pe umeri experiențele vieții, dar, sigur, în inimă poartă inocența copilăriei, cu basmele, poveștile și povestirile ei. Mi-am adus aminte de copilărie, de primele cărți, iar printre ele se numără ,,Legende sau basmele românilor”, carte pe care o am și azi în bibliotecă, carte pe care a citit-o și fiul meu și care așteaptă să fie citită de nepoții mei, pentru că această carte, ca toate cărțile de basme, legende, povești, nu are vârstă. Cărțile acestea au vârsta copilăriei, acest superb anotimp al vieții.

Datorăm acestea lui Petre Ispirescu, bucureștean din mahalaua Pescăria Veche, născut într-o zi de ianuarie a anului 1830, în familia frizerului Gheorghe Ispirescu. Mama, Elena, de origine transilvăneană, era, se pare, o povestitoare neîntrecută, iar copilul, viitorul povestitor a ascultat basmele spuse de ea sau de calfele și clienții tatălui său. Ispirescu a avut privilegiul să poată asculta, în copilărie, numeroase creații populare, mai ales basme, ele fiindu-i carte de învățătură, deoarece copilul Petre nu a urmat cursurile unor școli, el a fost educat de mai mulți dascăli de pe lângă unele biserici, după care și-a format singur cultura, citind cărți de la tipografiile la care a lucrat.

Din inițiativa mamei, Petre a fost învățat să citească de către dascălul Nicolai de la biserica Udricani din cartierul lor. Uulterior, el a continuat studiile cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni. La 12 ani, viitorul folclorist a învățat psaltichia cu profesorul de muzică George Voiculescu de la biserica Domnița Bălașa. Cu toate acestea el îi mărturisea lui J.U. Crainic că n-a ,,trecut nici patru clase primare”. Cu dorința de a fi mai aproape ce carte, Petre Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, sperând că acolo unde se tipăresc cărțile se poate studia. Avea doar paisprezece ani, dar Ispirescu a lucrat câte 14 ore pe zi până în 1848 când a devenit tipograf calificat. Z. Carcalechi edita din 1843 ziarul „Vestitorul românesc”.

Petre Ispirescu a început prin a scrie versuri și proză memorialistică, dar lui era hărăzit să culeagă basme și să le repovestească cu un har ieșit din comun. În anul 1854, la 24 de ani, tânărul tipograf a părăsit primul lui loc de muncă și s-a angajat la tipografia Copainie, unde se tipăreau în traducere ,,Atala”, ,,Paul și Virgina”, precum și lucrări de Jonathan Swift, Jean-Jacques Rosseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Miguel de Cervantes.

În această perioadă, a depus eforturi să citească ,,Fabulele” lui Florian în original. În 1858, în contextul dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, tipografia la care lucra Ispirescu a acceptat să imprime, fără a prezenta textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Vogoride, un text util pentru un grup de unioniști. Poliția i-a arestat pe toți participanții afacerii și Ispirescu a petrecut trei săptămâni în închisoare, și-a pierdut serviciul și a rămas trei luni fără lucru.

Abia spre sfârșitul anului, Vasile Boerescu, politician unionist și viitorul ministru de externe, i-a oferit direcția unei tipografii mai moderne, care poseda prima presă mecanică din București și imprima revista ,,Naționalul”. La această tipografie, a devenit asociatul unei părți egale, Boerescu deținea capitalul, iar Ispirescu direcția și activitatea. Astfel, el a căpătat stabilitate financiară și a cumpărat o casă pe strada Sălciilor, astăzi în plin centrul Bucureștilor.

Activitatea sa de tipograf l-a pus în contact cu scriitori și oameni importanți ai timpului său precum Ion-Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu etc. La îndemnul lui Nicolae Filimon, autorul romanului ,,Ciocoii vechi și noi”, editorul și tipograful Petre Ispirescu a publicat primele șase basme culese de el în ,,Țăranul român”, în anul 1862. Este vorba de basmele ,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, ,,Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Balaurul cel cu șapte capete”, „Fata de împărat și pescarul” și ,,Fiul vânătorului”.

După ce, în 1863, Vasile Boerescu, asociatul său a vândut imprimeria, C. A. Rosetti, viitor ministru, l-a invitat să lucreze ca director al imprimeriei ce tipărea ,,Românul”, revista Partidului Liberal, atunci în opoziție. Împreună cu Rosetti, Ispirescu a participat la înființarea primei ,,Case de ajutor reciproc a tipografilor din România”. Un an mai târziu guvernul a suprimat ziarul ,,Românul”, iar Ispirescu împreună cu alți asociați, Walter Scarlat și Frederic Göbel a înființat ,,Tipografia Lucrătorilor Asociați”. Un an mai târziu, Ispirescu conducea personal foaia ,,Tipograful român”. Timp de un deceniu, din 1862 până în 1872, autorul nu a publicat niciun basm.

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866, la invitația ministrului de interne Ion Ghica, Ispirescu a acceptat să conducă Imprimeria de Stat. După o perioadă de doi ani, împreună cu alți trei asociați a înființat ,,Noua tipografie a laboratorilor români”. În 1872, și-a reluat activitatea de publicare a basmelor, cu colecția ,,Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi” cu o prefață de B. P. Hasdeu. Este încurajat, apreciat pentru calitățile scrisului său și pentru cunoașterea profundă și inestimabilă a creației populare. Un an mai târziu, a apărut și ,,Snoave sau povești populare”, iar în 1876, „Ispravele și viața lui Mihai Viteazul”. După ce a rămas unic asociat al imprimeriei sale, Ispirescu a redenumit-o ,,Tipografia Academiei Române”. În 1877, publică un articol intitulat ,,Basme române și basmele franceze”. Activitatea sa a fost subiectul unui articol elogios scris de folcloristul evreu Moses Gaster și publicat în ,,Magasin fur die Literatur des Auslandes”.

În 1879, editura sa a imprimat o colecție de basme culte ce reprezentau prelucrări în limbaj autohton ale unor mituri ale folclorului universal și ale unor fragmente din mitologia greacă, reunite în volumul ,,Din poveștile unchiului sfătos, basme păgânești”. Acest volum a apărut prin influența lui Alexandru Odobescu, care a scris și prefața. În anul 1880, Moses Gaster publica un nou articol despre Ispirescu în ,,Literatur Blatt für die Germanische und Rumänische Philologie”. Ispirescu își petrece nopțile copiind texte pentru J. Urban Jarnik care proiecta să facă la Viena o Crestomație română de texte vechi rare. Cu această ocazie a luat contact cu Eminescu și cu Slavici și reușește, în urma lecturilor destul de sistematice, să dea viață vechilor texte ale literaturii române.

Tipărește ,,Pilde si ghicitori”. Vă puteți imagina că omul acesta, dăruit cu har de povestitor, nu a plecat din București până la varsta d 51 de ani, adică până în 1881? Pentru întâia oară în viață, Ispirescu părăsește Bucureștiul pentru a se duce la Roșiorii-de-Vede, unde fiica-sa trebuia să fie numită institutoare. În 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu reunește toate basmele și legendele într-o culegere completă: „Legendele sau basmele românilor, adunate din gura poporului de Ispirescu, culegător-tipograf”, unde figurează 37 dintre cele mai frumoase basme. Volumul cuprinde și un basm al lui Nicolae Filimon, ,,Omul de piatră”, la care se face mențiunea: ,,scris de răposatul N. Philemon și publicat prima oară în Țăranul român nr. 34 din 1862″.

Alecsandri îi elogiază culegerea printr-o scrisoare convertită ulterior în prefață a volumului publicat: „recunoștința noastră îți este dar câștigată pentru totdeauna. Prețiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă” (Vasile Alecsandri, în prefaţa din 1882). Ulterior, la Sibiu, la Editura Institutului tipografic a fost publicată colecția ,,Jocuri și jucării de copii, adunate de Ispirescu, culegător-tipograf”, ce valorifică folclorul copiilor. În 1886 apare volumul ,,Din poveștile unchiului sfătos, Despre pomul Crăciunului (Krist-Baum) de Ispirescu culegător-tipograf”, ,,Povești morale, adunate din gura poporului de Ispirescu, culegător-tipograf”, București, Tipografia Academiei Române. Petre Ispirescu a murit la 21 noiembrie 1887 (sau 27 noiembrie 1887, conform altor surse), după o congestie cerebrală suferită la masa de lucru.

În testamentul său roagă prietenii să aibe grijă de copiii lui minori. Ședința literară a grupului de la ,,Revista Nouă” (compusă din Ionescu-Gion, Delavrancea, Vlahuță, Hasdeu) a fost suspendată la anunțarea morții sale. ,,Opera lui Petre Ispirescu … nu este o creaţie poetică individuală. Ispirescu este elementul înzestrat cristalizat dintr-o societate dată, care a concentrat în el tot ceea ce i-a oferit viața citadină a acelei societăți. Este transmițătorul unor motive narative moștenite din tradiție … cărora le-a dat însă în povestirea sa, strălucire nouă datorită deosebitului său talent”. (Cornel Bărbulescu).

Întrucât el însuşi a afirmat că numeroasele poveşti pe care le-a publicat au fost „adunate din gura poporului” a fost considerat îndeosebi folclorist, povestitor, adăugându-li-se şi snoave, pilde, ghicitori, glume, toate provenite din nepreţuitul tezaur care este foloclorul românesc. Dar Petre Ispirescu îşi merită cu prisosinţă şi statutul de scriitor. Unul din cei care a pledat încă de la început pentru recunoaşterea povestitorului drept scriitor autentic a fost Barbu Delavrancea, care a încercat să demonstreze că Petre Ispirescu nu este „un culegător (..),ci un adevărat creator”, insistând asupra plasticităţii deosebite a limbii sale, curăţată de orice trăsături dialectice.

Strădania de stilizare a limbajului popular făcută de un adevărat artist a avut drept rezultat fermecătoarele basme, legende, poveşti care au încântat copilăria multor generaţii de cititori. De-a lungul anilor, cărţile i-au fost deseori reeditate, în tiraje uriaşe, iar succesul de care ele s-au bucurat a confirmat adevărul celor spuse de Barbu Delavrancea: „Oriunde vei deschide Basmele românilor vezi pe Ispirescu, pe această imaginaţie naivă şi epică, pe acest scriitor bogat şi energic, a cărui frază şi observaţie deseori ţi-amintesc de bătrânul Homer…”. Frumusețea unui popor se regăsește și în basmele, poveștile, povestirile și în legende, ele reprezentând zestrea spiriruală a unei națiuni. Așa că nu există vârstă pentru a le citi, există bucuria de a citi. Amintindu-l pe Petre Ispirescu, un autodidact prin excelență, dar cu har de povestitor, am dorit să reiterez ideea că nimic nu e prea greu atunci când există voință și, în cazul acesta, dorința de a citi și de a-și depăși condiția de om fără școală, așa cum el însuși mărturisea.

Pușa Roth – București