Kasandra Kalmann Năsăudean: La modă este “războiul”

 

Dintre toate profeţiile care inundă spaţiul politic şi al comunicării publice în ultima perioadă, “războiul” ar trebui să ne preocupe şi să ne îngrijoreze cel mai mult. În comunicarea publică, termenul de război şi expresii asociate cu acesta au devenit loc comun. Este imposibil să accesezi o pagină de media din România, fără să afli că cineva a “aruncat bomba”, a “aruncat în aer”, “a luat cu asalt”, ori “a distrus complet”, ca după război, ceva! Vedetele, ori “paţachinele” lumii de sclipici a “show”-ului, nu se mai întrec, nu mai concurează, ci sunt într-un război neîntrerupt. Un serial de documentare, interesante pentru cine vrea să ştie cum se mai pot face bani pe lumea aceasta, înfăţişează licitaţii, deci competiţii, pentru a intra în posesia unor bunuri uitate sau abandonate de proprietari prin depozite închiriate. Se numeşte “războiul depozitelor”.

Concurenţa comercială este şi ea înfăţişată, nu de ieri, de astăzi, ca un anume tip de “război”.   În România nu miră pe nimeni faptul că instituţiile guvernării sunt în “război”: DNA-Guvern, SRI-Justiţie, Preşedinte-Parlament sau Preşedinte-Guvern etc. Nu puţine materiale documentare care acoperă zeci de ore de difuzare către un public larg şi divers ca vârstă, educaţie sau interes, vorbesc despre viaţa animalelor în termeni de război, deşi este vorba de cu totul alte tipuri de interacţiuni care, este adevărat, conţin violenţă, dar nu sunt nici pe departe compatibile cu definiţia activităţilor umane numite “război”. Nu încape nicio îndoială, războiul este la modă! În comunicare, dar nu numai!

Prin urmare, nu mai e de mirare faptul că şi spaţiul politic a fost invadat de cuvântul “război”. Iar aici, îngrijorarea nu mai este deloc suficientă! Oamenii ar trebui să înţeleagă că acei din vârful piramidei puterii, cei care au acces şi controlează mijloacele instituţionale, legale şi nelegale, de a face aproape tot ceea ce vor cu viaţa celorlalţi, au devenit captivaţi, unii chiar subjugaţi, de fascinaţia cuvântului “război” pe care nu se sfiesc să îl folosească, ca şi când ar vorbi despre următoarea lor participare la vreo conferinţă internaţională, vreo tăiere de panglică festivă ori de vreo altă lege pe care se pregătesc să o pună în lucru.

Mai zilele trecute, Putin ne-a făcut lectura relaţiilor ruso-americane anunţând că noile sancţiuni economice decise de Congresul SUA şi intrate în vigoare sub autoritatea semnăturii preşedintelui reprezintă un adevărat “război”. Comercial, desigur. Din gura marelui supravieţuitor al “puciului care nu a mai avut loc”, din Turcia, supărat pe atitudinea europenilor care nu vor să-i măsoare statura politică cu unităţile etalon ale propriei megalomanii, am aflat că, dacă pleacă suficient de dimineaţă la drum, armata Turciei îşi poate organiza staţionarea de seară tocmai la Roma sau, de ce nu, la Berlin, transformând din nou Europa în paşalâc.

În tot felul de crize internaţionale, cum este cea creată de acţiunile Coreei de Nord, auzim aproape zilnic de la cei desemnaţi generic drept “lideri ai lumii libere” că toate opţiunile sunt pe masă, inclusiv cele care implică acţiuni militare şi de război. Reciproc, ameninţările cu acţiuni de război la adresa Statelor Unite din partea Coreei de Nord fac parte din vocabularul zilnic al comunicării şi acţiunii politice. Avem şi războaie tipice lumii globalizate, cum este cel împotriva drogurilor sau războiul împotriva terorismului; unii vor să organizeze un război împotriva migraţiei, ca să nu mai vorbim despre războiul împotriva poluării ori de cel dus împotriva diferiţilor agenţi naturali (ţânţari, şobolani etc.) ai răspândirii maladiilor cu potenţial de a crea mega-epidemii.

Cuvântul război este un câine credincios al omului. Îl însoţeşte peste tot la trecerea lui prin istorie, de la primele licăriri de umanitate şi până astăzi. Oamenii au vânat şi omorât oamenii altor comunităţi şi civilizaţii, în mod organizat, cu metodă, ba chiar cu ştiinţă, de când se ştiu. O fac şi astăzi pentru aceleaşi tipuri de motive. A făcut-o Cezar în Galia, care a dobândit nu doar faima şi autoritatea unui mare comandant de oşti, ci şi averea colosală rezultată în principal din trecerea în caseta personală a veniturilor rezultate din vânzarea, ca sclavi, a peste un milion de prizonieri.

Ceea ce se întâmplă astăzi în lume, însă, mai ales în politica marilor puteri nucleare, este o relaxare fără precedent în legătură cu posibilitatea unui conflict major prin accident. Incidente militare care s-ar putea termina uşor cu doborârea unui aparat militar advers se repetă tot mai des; componenta militară este folosită pe scară largă în conflicte şi crize politice, cu intervenţii şi operaţiuni pe durată mare; crizele majore sunt rău gestionate, cum este cazul în Ucraina, unde comunitatea internaţională a acţionat mereu târziu şi cu mijloace mai mult decât limitate, mulţumindu-se cu sancţiuni economice la adresa Rusiei. Mai nou, lumea asistă, aproape ca la teatru, la “jocul” ameninţărilor directe cu folosirea armei nucleare pronunţate de regimul Coreei de Nord la adresa Statelor Unite şi la promisiunile solemne de represalii severe, venite de la Casa Albă, ca şi când ar fi vorba despre o banală ciorovăială între doi vecini puşi pe harţă.

China refuză să intervină politic decisiv pentru a schimba discursul politic de la Phenian, iar Japonia încurajează ameninţările tăioase venite de la Washington. Dincolo de alte rezoluţii pentru întărirea sancţiunilor care, oricât de întărite, nu au clintit politicile curente ale statelor implicate nici cu o iotă, ONU este incapabilă să intervină decisiv, iar alte mijloace instituţionale nu există! Totul rămâne la latitudinea statelor. Iar statele, actori principali ai scenei internaţionale, seamănă tot mai mult cu nişte jucători de şah atât de absorbiţi de propria linie de atac preconizată, încât nu mai sunt capabili să acorde importanţă “accidentelor” care ar putea să prăbuşească întreaga partidă.

Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean

Editorial publicat în ediția tipărită OR – Septembrie 2017.

Citește și