„Este anul nașterii primului meu copil. O să-i spun adesea în viitor, că s-a născut în anul Centenarului”

Foto: Diplomatul Mihai Sîrbu

Interviu cu diplomatul Mihai Sîrbu din cadrul Ambasadei României în Regatul Spaniei. Cu ocazia Centenarului, acesta a participat la maratonul de 100 de km care s-a desfășurat pe ruta Madrid-Segovia în această toamnă. „100 de km pentru 100 de ani”.

Occidentul Românesc: Care este prima dumneavoastră amintire legată de alergare?

Mihai Sîrbu: Cu toți avem niște amintiri, mai vagi sau mai clare, despre orele de sport, și dacă am dat examen la sport la bacalaureat, despre proba de alergare. Ca adult, din păcate, marea parte a noastră nu are această experiență. În afară de copilărie, prima amintire despre alergare este cu 9 ani în urmă, când m-am hotărât să încep să fac acest sport ca adult, la aproape 30 de ani, iar amintirea este în principal, despre cât de repede mi-am pierdut suflul și era să renunț.

Occidentul Românesc: Cu ce dificultăți v-ați confruntat de-a lungul timpului și cum ați reușit să le înfruntați pentru a vă continua acest vis, visul de a alerga?

Mihai Sîrbu: Am avut marele noroc de a nu mă confrunta decât cu mici probleme care s-au rezolvat prin tehnică mai bună de alergat, sau prin a încerca în diferite momente ale zilei sau nopții să ies la alergat, să găsesc zeci de motive să alerg când nu aveam dispoziția necesară, sau vremea de afară nu mă îndemâna să o fac. Cea mai bună motivație este că întotdeauna m-am întors de fiecare alergare cu o stare de spirit mai bună decât cea cu care plecam.

Occidentul Românesc: Cum se vede România prin ochii unui alergător de ultramaraton?

Mihai Sîrbu: Înverzită, sălbatică, aerisită și cu oameni uniți și săritori. Organizatorii de curse, voluntarii de pe traseu și alergătorii par să fie uniți instantaneu prin participarea la o cursă anume, iar turiștii întâlniți sunt aproape întotdeauna încurajatori. În privința peisajelor, am o experiență destul de limitată totuși, fiind cel mai mult la maratoane montane prin Carpații Meridionali și Carpații de Curbură. Există curse extraordinare în România, în Munții Apuseni și în Carpații Orientali, pe care le am în plan la întoarcerea în țară.

Occidentul Românesc: Care sunt cele mai mari realizări pe care le-ați avut în plan sportiv?

Mihai Sîrbu: Pe de o parte sunt realizările personale, reprezentate de terminarea unor curse care păreau determinate să mă termine ele pe mine, sau de realizarea aceluiași traseu într-un timp mai bun decât la ediția din anul precedent. Din acest punct de vedere, îmi vor fi mereu întipărite în memorie, primul meu maraton montan și prima cursă care chiar merită numele de ultra-maraton montan. Este vorba de Transylvania Trail Traverse, de peste 50 de km și 4.200 m de urcuș, cu startul și sosirea aproape de Bran, în decursul căreia urci de două ori la Cabana Omu. A fost primul maraton montan, în 2014, pe care l-am subestimat periculos de mult, dar pe care am reușit să-l termin în 15 ore. A doua cursă la care am simțit, mai mult ca niciodată, mândria de a finaliza-o, este Ultra Trail Sierra de Bandoleros, aproape de Cádiz, cu 86 de km și 3.600 m de urcuș, la care am ezitat să iau startul pentru că ploua foarte tare. Am pornit, dar ploaia a durat timp de 8 ore, terminând cursa după încă alte 10 ore.

Occidentul Românesc: Ultramaratonul Madrid-Segovia a fost, fără doar și poate, o experiență memorabilă. Când ați avut ideea de a participa și ce înseamnă să alergi pentru România în anul Centenarului?

Mihai Sîrbu: Ideea de a face 100 de km este mereu acolo, pentru că este o cifră rotundă. Fiind membru al Corpului Diplomatic și Consular, am încercat adesea să combin alergarea cu promovarea a ceva legat de România: am făcut semi-maratonul de la Amsterdam în 2010 cu desen pe tricou în legătură cu sărbătorirea a 130 de ani de relații diplomatice România – Olanda; numeroase curse cu obstacole în Olanda cu un tricou pe care scria mare România; maratonul din Alcalá de Henares în 2016 cu tricou dedicat sărbătoririi a 135 de ani de relații diplomatice România – Spania, şi semi-maratonul din Madrid, din acest an, cu steagul României și tricoul cu Centenarul Marii Uniri. De aceea, ideea celor 100 de ani și 100 de kilometri a venit de la sine, având norocul de a avea o cursă de 100 de kilometri cu startul chiar în Madrid. Pe deasupra, am avut șansa ca ambasadorul Românei în Spania, doamna Gabriela Dancău, să fie deschisă la astfel de idei și a susținut de la început propunerea mea de a participa la cursă în numele Ambasadei României în Regatul Spaniei, purtând însemne ale Centenarului Marii Uniri.

Occidentul Românesc: Ce ați simțit în acel moment de dinainte de a se da startul. Acel moment când lumea a părut, fie și preț de o secundă, imobilă?

Mihai Sîrbu: De obicei, după start te simți calm. Cursa începe, lumea aleargă cu tine sau pe lângă tine, nu prea mai stai să te îngrijorezi ca în zilele dinaintea cursei, despre cum o să fie, ci pur și simplu intri în ritm.

Occidentul Românesc: 100 de kilometri, pentru fiecare an care a trecut de la Marea Unire. V-ați gândit la aceasta atunci când alergați?

Mihai Sîrbu: M-am gândit de mai multe ori, pentru că ai timp de-a lungul atâtor ore să te gândești la astfel de lucruri. M-am gândit la România interbelică, la al Doilea Război Mondial, la instalarea comunismului și la anii lungi ai acestei perioade, la Revoluția din 1989, la intrarea în NATO și în UE. M-am gândit și la momente personale, precum anul de naștere al părinților mei, al fratelui și soției mele. Anul ultimului kilometru, anul acesta este și anul nașterii primului meu copil. O să-i spun adesea în viitor, că s-a născut în anul Centenarului.

Occidentul Românesc: Cum anume se pregătește din punct de vedere mental și fizic un alergător de ultramaraton?

Mihai Sîrbu: Fiindcă nu particip competitiv, scopul meu este să termin în timpul limită (evident, mă bucur de fiecare dată când termen cu mai multe ore înainte de acest timp limită și când sunt mai departe de coada clasamentului). De aceea, nu am un program specific de antrenament. Alerg pentru că îmi place, mă relaxează și mă menține în formă, pot observa cum mă simt, dacă am progresat sau regresat, însă fără a ține vreo evidență strictă a timpilor pe kilometru sau alte astfel de detalii. Dacă devii prea centrat pe astfel de lucruri, riști ca alergatul să devină o povară nu ceea ce dorești să faci, și chiar să apară posibilitatea de a nu te mai antrena, pierzând astfel, tot.

Occidentul Românesc: Care credeți că este cea mai comună preconcepție legată de sportivii care practică acest tip de alergare?

Mihai Sîrbu: Am impresia că foarte multă lume crede despre participanții la maratoane și ultra-maratoane montane că sunt o altă specie, că au ceva genetic care le permite să facă acest lucru. De asemenea, foarte multă lume cred că nu înțelege că există etape intermediare, că mai întâi ești capabil să alergi 1 km, după aceea 5, după aceea un semi-maraton, după aceea un maraton, după aceea să alergi, să urci, să mergi, iar să alergi, iar să mergi de-a lungul unei zile întregi – uneori și a unei nopți – pentru a finaliza zeci de kilometri prin versanți, creste și văi de munte. Nu trebuie să fii capabil să termini un ultra-maraton montan ca să începi să alergi, măcar un pic. Cred că mai bine de trei sferturi dintre participanții la maratoane și ultra-maratoane montane au început să alerge pentru că s-au lăsat de fumat, de băut, de mâncat prost, de sedentarism și au zis „Ce-ar fi să alerg puțin?”. După mai mulți ani de alergări, din ce în ce mai lungi, ajungi pe munte, și o dată ce ai prins acest „microb”, nu mai scapi de el, din fericire.

Occidentul Românesc: Aveți vreo superstiție, vreun ritual pe care-l practicați înainte de fiecare cursă?

Mihai Sîrbu: Nu am un ritual sau o superstiție, și îmi pare că nici alții nu au. Te aduni la start, glumești, mai verifici odată echipamentul, îți propui niște obiective intermediare pe traseu, te gândești ce o fi de mâncare la punctele de alimentare de pe traseu, și când se dă startul, începi cu primul din multele zeci de mii de pași care te așteaptă în ziua aceea.

Occidentul Românesc: Ați fost accidentat vreodată? Și dacă da, despre ce tip de accidentare a fost vorba și cum ați depășit-o?

Mihai Sîrbu: Nu am avut niciodată accidentare gravă. Am avut la începuturile alergărilor de semi-maratoane dureri în genunchi, însă erau cauzate de adidașii nepotriviți cu stilul meu de călcare. Mici căzături am mai luat pe traseu, mai fuge câte un pic piciorul și țopăi 2-3 pași, însă nimic care să mă oblige să mă opresc. Alergările rapide la vale pe teren accidentat sunt una din etapele favorite la orice cursă, pentru că mintea ți se golește și te concentrezi doar pe următorii 2 pași, în timp ce peisajul curge accelerat pe lângă tine și vântul îți șuieră pe la urechi.

Occidentul Românesc: Dacă ar fi să oferiți un sfat noilor alergători, ce anume le-ați transmite?

Mihai Sîrbu: Ia-o încet, scopul este să alergi pe durate cât mai lungi, nu cât mai repede. Rezistența se construiește mai degrabă prin alergat la un nivel moderat timp de o oră decât prin fugit 20 de minute cu „limba de un cot”. Stabilește-ți niște obiective intermediare mici – de exemplu, să alerg 10 minute, 20 minute, 30 de minute neîntrerupt – pe care să le crești mereu, până ajungi la semi-maraton. Du-te la curse de 5 km sau de 10 km organizate, pentru că sunt ocazii pentru a alerga, iar energia mai multor participanți la un asemenea eveniment este contagioasă. Încearcă să ieși la alergat și când nu ai chef, pentru că niciodată nu îți va părea rău că ai făcut acest lucru, însă regretul rămânerii în casă sigur te va urmări.

Occidentul Românesc: Ce anume le-ați transmite conaționalilor noștri, acum în an Centenar?

Mihai Sîrbu: E un moment de reflecție asupra drumului parcurs până acum și asupra drumului care ne așteaptă. Este foarte bun pentru a pune lucrurile în perspectivă, de a vedea cum lucrurile pe care poate unii le consideră probleme grave, acum pălesc în comparație cu tragediile personale și naționale prin care au trecut românii în ultimul secol, și de a vedea cum fiecare dintre noi poate contribui la un popor mai unit și la o țară mai prosperă. Niciun gest nu este prea mic, orice contează.

A consemnat: Rudy Roth
Foto: Arhiva personală Mihai Sîrbu, flickr.com. 

Foto: Start pentru Maratonul Madrid-Segovia, septembrie 2018

Foto: Mihai Sîrbu cu numărul 412 și însemnele Centenarului pe spate.

Foto: Mihai Sîrbu, în timpul cursei.

Foto: Mihai Sîrbu și unul dintre susținătorii români de pe traseul maratonului.

Citește și