Demnitatea individuală există

Principiul primar al democraţiei este valoarea şi demnitatea individului. (Edward Bellamy)

Toată viaţa încercăm să ne facem remarcaţi, să ne dăm silinţa cât mai mult în tot ceea ce facem. Încercăm să fim cât mai sinceri şi cât mai oneşti unii cu alții. Ne doare să ştim că ceea ce visăm nu se găsește pe lumea aceasta plină de ură şi de prostie. Deşi trăim în comunități, avem prieteni și multe cunoștințe, totuşi, nu avem certitudinea că sunt de încredere şi toate acestea pentru că trăim într-o lume relativă în care sinceritatea şi încrederea nu mai există.

După definiție, demnitatea ar însemna calitatea de a fi respectabil și respectat. Evident, propria noastră imagine asupra demnității se reflectă în primul rând în viața cotidiană. Nu suportăm ușor să fim jigniți, drept urmare răspundem printr-o replică în care calitatea de a fi demn este pusă în valoare. Încercăm să ne educăm copiii să fie și ei respectabili, deci demni. Mai mult, discuțiile despre alți oameni au ca subiect tocmai lipsa de demnitate a altor persoane, fie ei colegi, persoane publice, politicieni etc. Ce ne revoltă este situația în care îi găsim pe semenii noștri abdicând de la demnitate într-o societate în care, se cutremură pământul de atât de multă corupție. Dacă vom asculta atent, vom auzi tumultul.

Lumea este în criză, în schimbare, către un alt fel de a fi pe care astăzi nici măcar nu știm să-l visăm. O stare de lucruri care te sfidează în fiecare zi prin minciună, prin ignoranță, prin încălcarea, unul după altul, a fiecărui principiu, a fiecărui drept. Toţi şi toate te fac să simţi că fiecare zi este o afundare în dezastru, într-o catastrofă provocată cu bună ştiinţă, cu intenţie, cu sistem, de cei puţini împotriva celor mulţi. Şi mai ales, că asişti neputincios la o victorie totală a minciunii, a răului, a banului, a puterii. Ce va face bietul român de data aceasta? Va pleca și mai tare capul, va tăcea în continuare, va trage cu degetul acea linie groasă dincolo de care nimeni şi nimic să nu poată pătrunde nepedepsit?!

În zilele acestea pline de ură, minciună, prostie și manipulare, am învăţat că trebuie să-mi afirm și mai mult demnitatea de la câţiva români de bine, de caracter, ce trăiesc în Spania de ani de zile. La început nu mi s-au părut prea atrăgători. Nu sunt universitari. Nici măcar intelectuali nu sunt. Nu au haine de firmă, obiceiuri de salon şi cuvinte meşteşugite. Nu ştiu mare lucru despre politica din România şi nu vor să ştie de politicieni, nu mint şi nu te ocolesc cu vorba. Sunt cam din topor şi este incomod să te afli în preajma lor pentru că nu vor face niciodată vreun efort să te flateze, să-şi vândă sufletul ca să te câştige pe tine, sau pe oricine altcineva. Nu sunt figuri istorice de mucava, nu sunt mituri naţionale de care să ne agăţăm cu disperare, nu sunt sfinţi, nici măcar modele de conduită generală nu cred că pot fi.

Sunt ei înşişi, neclintiţi în ce ştiu să facă și să respecte ca să fie la rândul lor respectați într-o țară de adopție. Ei reprezintă opusul absolut al oamenilor corupți din România. Nu îi divinizez şi nu îi propun drept viitorii conducători ai ţării. Nu îi vreau la Bucureşti, nu mi i-aş închipui în Guvern sau Parlament. Dimpotrivă. Ei sunt cel mai puternic reper moral în momentul de față al multor români imigranți, tocmai pentru faptul că se încăpăţânează să rămână, să reziste, într-o țară care nu este a lor. Un loc care constă în cu totul altceva decât putere și bani, un loc în care și-au împletit cu multă grijă credința, tradiția și bunul simț adus de acasă, din Maramureșul istoric și Banat, din Oltenia, Moldova sau Crișana. În gând și în suflet, ei au tras o linie groasă, decisă, fără compromis. Au despărţit răul de bine, adevărul de minciună. S-au aşezat, puţini şi mereu loviţi, dar neclintiţi, de o parte. Toţi politicienii lumii şi toate slugile lor nu-i vor putea atinge vreodată cu ceva anume.

Unde, aşadar, stă linia ta? Care este limita dincolo de care demnitatea ta nu va permite nimănui să păşească? Câţi prieteni, câţi oameni întregi şi neclintiţi vor sta alături de tine când va veni vremea să te aperi? Cât eşti de singur, cât eşti de solidar, şi cu cine, pentru ce? Oare cât de demni ne considerăm pe noi înșine? Oare cât de demni îi apreciem ca fiind pe cunoscuții noștri? De fapt, de la demnitatea individuală pleacă totul. Demnitatea este o noțiune pe care astăzi oamenii o consideră o calitate pierdută, similară cu onoarea samurailor. Nu este așa! Demnitatea există în fiecare dintre noi, indiferent că trăim în străinătate sau în România, însă, ne temem să o recunoaștem. Nu există noțiunea de demnitate națională ci doar de … demnitate individuală.

Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean – Chief executive officer OR

Citește și