Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (V)

„Acarul Păun”

În multe situații o persoană nevinovată ajunge să plătească pentru o faptă pe care nu a comis-o. Acarul Ion Păun nu este un personaj de ficțiune populară sau literară. Iată povestea, bine documentată, relatată cu farmec de Costin Tuchilă pe blogul „Liber să spun”:

„Expresia «acarul Păun» este binecunoscută, folosită frecvent cu sensul de „țap ispășitor”, în contextul în care adevărații vinovați pentru o faptă gravă scapă nepedepsiți sau cu pedepse minime, în schimb este pedepsită sever fie o persoană nevinovată, fie una care are o vină mai mică. I se asociază și alt context semantic – aproape subînțeles: neavând relații sau vreo funcție importantă, respectivul trage ponoasele pentru ceilalți, uneori în mod dramatic. Puțini mai știu astăzi proveniența exactă a expresiei, complexul de factori care au făcut-o să intre în vocabularul curent al limbii române de peste opt decenii. Mulți bănuiesc o întâmplare legată de calea ferată, ceea ce este real, dar detaliile rămân obscure. «Acarul Păun» nu e o legendă, este chiar numele lucrătorului feroviar implicat în cumplitul accident din 2 iulie 1923, din gara Vintileanca (astăzi Săhăteni), în apropiere de Mizil. A fost una dintre catastrofele din istoria Căilor Ferate Române, datorată unui lanț de erori umane dar și stării proaste a infrastructurii feroviare din acei ani, pe care presa o semnala. Lingvistic vorbind, rolul presei în lansarea expresiei a fost, se pare, substanțial, pentru că, după sinistra ciocnire din stația Vintileanca, apăreau atunci, o dată în plus, problemele tehnice ale căilor de rulare și mai ales ale instalațiilor aferente. Omul se numea Ion Păun, era din comuna Jugureni (Prahova) și lucra ca acar în stația Vintileanca. În ziua de 2 iulie 1923 era în serviciu la cabina nr. 1 (intrarea în stație dinspre Mizil) și a fost găsit principalul vinovat de accidentul în care au murit 75 de oameni, iar peste 200 au fost răniți, mulți dintre ei, grav. Condamnat la ani grei de închisoare, a fost eliberat în 1934 și a murit, în vârstă de 54 de ani, la puțin timp după ce a ieșit din pușcărie. Din derularea faptelor se poate observa că acarul a avut partea lui de vină, numai că nu era singurul vinovat și nu numai el trebuia să primească pedeapsa cu închisoarea. Dar el a fost până la urmă „țapul ispășitor”, fiind cel mai umil dintre toți și, în ciuda scandalului de presă, motivat de altfel, și a pledoariei avocatului, a încasat o pedeapsă drastică.” (Puteți citi continuarea pe http://libersaspun.3netmedia.ro/cultura/acarul-paun/)

Și Costin Tuchilă conchide: „Scandalul a fost unul de proporții. Numărul de morți și răniți era într-adevăr foarte mare iar împrejurările în care s-a produs catastrofa, aproape neverosimile. Confirmarea arestării acarului Ion Păun, omul cel mai căutat, a venit de la Tribunalul Buzău în 9 august 1923. În pledoaria sa din 23 august 1923, avocatul acarului a demonstrat cu acte că sărmanul lucrător făcuse demersurile necesare pentru înlocuirea macazului defect: un raport către superiori prin care arăta că acest macaz de la cabina nr. 1 prezintă grad ridicat de uzură și se poate oricând bloca. Nu-l ascultase însă nimeni, pe cine interesa raportul unui biet acar dintr-o biată gară de sat… A fost însă suficient pentru ca presa să explodeze și să ceară achitarea nefericitului. Zadarnic. El a fost cel condamnat, în timp ce șeful gării și impiegatul au scăpat doar cu destituirea. Cât despre mecanicul Pacificului, arestat în grabă, în primul moment, dar nevinovat și desigur eliberat, ne putem imagina prin ce frământări a trecut. Pentru că întotdeauna un asemenea om, primul care înțelege cum s-a produs carnagiul când coboara de pe locomotivă, alături de fochist, își poate pune problema dacă nu cumva mai era ceva de făcut, dacă nu putea evita, printr-o minune, dezastrul, fie și cu o șansă de unu la mie.”

„A descoperit America”

Folosim această expresie când dorim să spunem că s-a realizat un lucru remarcabil, cu totul neobișnuit. Expresia se referă, desigur, la marea descoperire a lui Cristofor Columb, în 1493, cu consecințe enorme pentru Coroana Spaniei care va deveni una din marile puteri maritime ale secolului al XVI-lea, alături de Portugalia și, ulterior, de Olanda.

Expresia însă se folosește astăzi mai mult cu intenție ironică, la forma negativă: „N-a descoperit (el) America!”. Ne referim, astfel, la persoana care nu este nici pe departe strălucită, care, chiar dacă s-a străduit, nu a reușit să obțină un rezultat pentru care să merite admirația și recunoașterea celor din jurul ei. În Amintiri din copilărie și adolescență, Garabet Ibrăileanu spune: „Cugetările erau relative la Dumnezeu, la materie, la spirit, la socialism, la amor, la prietenie etc. De obicei descopeream America, căci spuneam lucruri spuse de mult de alții, dar eu le spuneam de la mine, nu le citisem încă aiurea ‒ și acesta e un merit oarecare. Era în aceste cugetări pătrundere și logică. Pentru vârsta de 18 ani însemnau ceva.”

„A se duce pe Apa Sâmbetei”

O veche credință spune că Sâmbăta era un râu ale cărui ape se vărsau în Infern. Întreaga săptămână apele clocoteau, doar sâmbăta, de unde și numele, acestea se domoleau și râul putea fi trecut. În limba noastră, când ceva „se duce pe apa Sâmbetei” înseamnă că s-a pierdut sau s-a distrus iremediabil. Zice Creangă, în Ivan Turbincă: „De-acum du-te pe apa sâmbetei! Și să ieși din raclă când te-a scoate bunica din groapă.”

Dan Caragea