Pușa Roth: George Bacovia Partea a III-a
„Mişcarea literară”, săptămânal condus de Liviu Rebreanu, publică un articol de Adrian Maniu, în care considera creaţia bacoviană „o poezie nouă, frământată din personalitate şi deznădejde, lipsită de zgura oricăror ambiţii şi deşertăciuni”. Societatea Scriitorilor Români acordă lui G. Bacovia primul său premiu de 10.000 lei, cu care îşi va edita culegerea „Scântei galbene”, la tipografia „Minerva”. În anul 1926 „Ateneul cultural“, scos la Bacău în anul 1925, împreună cu fostul său coleg de şcoală Grigore Tăbăcaru, revistă care va apărea până în anul 1928, îi va publica poeziile „Nervi de primăvară”, „Poveste”, „Scântei galbene”, „Umbra” şi poemele în proză „Când cad frunzele”, „Nuvela din trecut”, „Cântec târziu”. În această perioadă, George Bacovia este profesor de desen şi caligrafie la Şcoala normală de băieţi din Bacău. Agatha Grigorescu editează pe cheltuiala ei, la tipografia „Lupta“ din Bucureşti, volumul de poeme în proză reunite sub titlul „Bucăţi de noapte”, volum ce va atrage atenţia lui Perpessicius care se va exprima sincer, de două ori pe marginea lui. „Ironie, simbol, ecouri enigmatice, un amestec bizar de atitudine, melodrama şi pantomimă şi, mai presus de toate, o artă a poeziei, o cizelare a frazei şi periodului, atâtea însuşiri care fac din Bucăţi de noapte, în ciuda proporţiilor liliputane, o realitate fundamentală”. Referindu-se la volumul „Scântei galbene” Perpessicius notează că simplitatea cu care „Bacovia sugerează un peisagiu, o dezvoltare sufletească, o nevroză, o senzaţie geologică, misterioasă prin însăşi depistarea ei, ne dă măsura acestui mare artist ”. (Opere, 2, p. 196). În „Viaţa literară” (an. II, nr. 53) apare interviul „De vorbă cu G. Bacovia”, acordat lui I. Valerian.
La data de 28 iunie 1928, G. Bacovia se căsătoreşte, la Bucureşti, cu Agatha Grigorescu. În prima lună după căsătorie locuiesc în casa fratelui său, Constantin, aflată în Cotroceni, după care se mută într-o mansardă mobilată. Nemulţumit de situaţia în care se aflau dar şi pentru faptul că Liviu Rebreanu, în ciuda eforturilor depuse, nu i-a putut obţine decât un post de copist clasa a III-a la Ministerul Artelor, în direcţia condusă de Ion Minulescu, îi provoacă o nouă criză de nervi şi este internat în clinica doctorului Marinescu. Referindu-se la poezia lui George Bacovia în volumul „Opere şi autori” (Editura Ancora, Bucureşti), criticul Pompiliu Constantinescu, o caracterizează astfel: „O gangrenă a universului îi otrăveşte şi-i roade fiinţa, o solitudine maniacală îl împinge la un solilocviu pe muche de cuţit, între luciditate şi demenţă; ca şi pe marii romantici, amorul şi moartea îl obsedează, dar fără patetism retoric, fără elanuri zgomotoase spre fericire şi fără filosofare grandilocventă (…). Eul bacovian răsuceşte un tragic, obsedant scâncet… materia în dezagregare are un fel de conştiinţă de sine, vizibilă în însuşi propriul ei proces de dezatomizare“.
În luna iunie a anului 1929, G. St. Cazacu editează, împreună cu G. Bacovia, stabilit la Bucureşti, revista „Orizonturi noi” (seria a II-a), unde va publica câteva pagini de proză, „Cântec târziu”, poezia „Cu voi…”, sub titlul „Vobiscum”, un medalion Macedonski („Un poet al frumosului”), precum şi o recenzie despre versurile lui G. St. Cazacu, reeditată ulterior drept prefaţă la volumul acestuia, intitulat „Calea Sângelui”. În „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români“ (nr. 3, din luna martie), Mihail Sebastian susţinea că lirica lui G. Bacovia e „singura dramă sinceră pe care poezia noastră, de la Eminescu încoace, o cuprinde”. La recomandarea lui Eugen Lovinescu, care-l invitase pe poet la cenaclul său, însă fără succes, Editura „Ancora” tipăreşte într-un singur volum, „Plumb” (ediţia a III-a) şi „Scântei galbene” (ediţia a II-a), cu un tiraj de 300 exemplare. „Curentul“ publică în patru foiletoane, „Cântec târziu”. În cuvântul introductiv, Cezar Petrescu îl situează pe G. Bacovia în imediata apropiere a lui Tudor Arghezi. Graţie eforturilor lui Liviu Rebreanu, Bacovia e numit în postul de referent la Direcţia Cultura Poporului, de curând înfiinţată în Ministerul Artelor.
Editura revistei „Orizonturi noi” tipăreşte volumul „Cu voi…” într-un tiraj de 3000 exemplare. Volumul a aşteptat doi ani de zile pentru a fi publicat la Editura „Cartea Românească. Poetul citeşte versuri la o sezătoare a Ateneului „Nicolae Iorga”, iar Eugen Jebeleanu, care se afla printre ascultatori, avea să scrie în „Rampa” din 31 decembrie 1931 articolul „Bacovia, cântăreţ proletar”, fiind profund impresionat de creaţia „acestui om mărunt cu vocea vaiet şi ochii abisuri“.
Anul următor,1932, Societatea Scriitorilor Români îi stabileşte o pensie lunară de 1000 lei, majorată în anul 1940 la 2000 lei lunar. În 1933 Agatha Grigorescu construieşte la Bucureşti, pe terenul propriu, locuinţa familiei, care a devenit mai târziu muzeu memorial. În 1934, Paul Zarifopol îi propune publicarea unei antologii lirice la Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă. Volumul apare sub titlul „Poezii”, îngrijit şi prefaţat de Adrian Maniu. Alături de Tudor Arghezi, este distins cu premiul naţional de poezie. Şerban Cioculescu publică în „Adevărul” din 23 aprilie (p. 1–2) o cronică referitoare la volumul „Poezii”: „Poetul Plumbului a fost primul emiţător al unui suflet autentic, pe o singură coardă, cu vibraţii adânci şi joase, strecurate în versurile poeţilor tineri de după război”. În anul 1936 apare volumul „Comedii în fond”, în colecţia „Biblioteca pentru toţi” (Editura „Alcalay”, Bucureşti). Anul următor, 1937, Bacovia este prezent cu poezia „Lacustră” în antologia „Poezia românească de la origine până în zilele noastre (1673-1937)” de Gh. Cardas, aparută la Institutul de arte grafice „Tiparul universitar”.
În articolul „G. Bacovia”apărut în 1938 şi reluat în „Pagini de critică literară”, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă, B., 1938, p. 42-45, Vladimir Streinu făcea referire la volumul „Comedii în fond”: „Umanitatea gânditoare se anulează la acest poet în simple acte de adaptare, ca în ordinea vegetală sau, cel mai adesea, ca în fenomene de geotropism ale universului inert. Drumul său pleacă din conştiinţă şi, trecând prin organic, pătrunde adânc în anorganic, a cărui viaţă dreaptă o trăieşte. Direcţia coborâtoare către primordialitate îl obligă să încalce limita exterioară a prăbuşirii sufleteşti”. În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), de George Călinescu, poezia lui G. Bacovia este considerată ca un document al „manierismului patetic”. Editura Fundaţiilor pentru literatură încheie un contract cu G. Bacovia, în 1942, în vederea tipăririi unui volum de „Opere” în colecţia ediţiilor definitive. G. Bacovia este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului, în anul 1945. Anul următor este numit consilier la Ministerul Artelor, care îi conferă premiul pentru poezie. Tot acum apare volumul „Stanţe burgheze”. În 1947, postul pe care îl ocupă poetul la Ministerul Artelor este desfiinţat. Urmează o perioadă dificilă, 1948–1954, pentru că poezia lui cade în dizgraţie, iar el este considerat „decadent“. Totuşi, în anul 1955 Consiliul de Miniştri îi acordă o pensie de onoare de 2000 lei lunar.
În anul1956, A. E. Baconsky publică un studiu în două numere din revista „Steaua“, de fapt o pledoarie pentru „valorificarea deplină a liricii bacoviene”, publicându-i-se poeziile „Cogisto” şi „În iarnă”. În preajma celui de-al doilea Congres al Uniunii Scriitorilor îi apare volumul „Poezii”, prefaţat de Eugen Jebeleanu. În luna septembrie i se decernează Ordinul Muncii clasa I. Revista „Contemporanul” şi ziarul „România liberă” publică articole omagiale consacrate poetului. În „Flacara” din 1 noiembrie acordă un interviu lui Cicerone Theodorescu. Revista „Muzica” îi dedică un număr cuprinzând un grupaj de lieduri pe versurile sale. La 14 decembrie e sărbătorit la Casa scriitorilor „Mihail Sadoveanu” în prezenţa lui Tudor Arghezi.
În numărul 1 din ianuarie 1957 „Viaţa românească îi publică poezia „Doina”, iar „Viaţa studenţească” piesa „De-aş fi artist”. Bolnav fiind, poetul alcătuieşte sumarul unei noi editii, mai ample, „Poezii”, însă volumul va apărea postum, prefaţat de Eugen Jebeleanu. În dimineaţa zilei de 22 mai 1957, George Bacovia părăşeşte această lume, lăsând în urmă o operă singulară prin tematica abordată. Voi încheia biografia marelui poet simbolist cu poezia „Note de toamnă” apărută întâi în revista „Flacăra” (an V, nr 25, aprilie 1916, p. 287) apoi în volumul „Scântei galbene”, 1926
„În toamna violetă, compozitori celebri
Au aranjat un vast concert…
Pe galbene alei, poeţii trişti declamă lungi poeme –
E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme,
Frumos, şi inert.
Pe străzi elegante, ca o părere,
Femeia modernă a trecut, şi revine:
Tot haosul e-o veselie de eter.
Şi, dacă se zguduie oraşul,
Şi creierul rămâne pierdut;
Şi, dacă munca trosneşte din braţe, din piatră, din fier, –
Mulţimea anonimă se va avea în vedere
Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.
Parfum… incendiu violet, şi becurile-aprinse,
Amurgul licăreşte pe-oraşul de vitrine –
Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse,
Plângând,
Şi fredonând,
Gândindu-mă la mine”.