Dan Caragea: Povestea vorbelor (4) – De la almanah la banană

ALMANAH

DEX-ul (2009) îl definește astfel:

ALMANÁH, almanahuri, s. n. 1. Calendar care cuprinde date de popularizare din diferite domenii. ♦ Publicație anuală, în formă de volum, care cuprinde un calendar și un bogat material beletristic sau de altă natură, precum și diverse note informative cu caracter enciclopedic. 2. Publicație periodică de literatură, pentru un anumit domeniu de activitate. – Din fr. almanach, lat. almanachus.

DEX-ul ne mai spune că termenul provine din latină, prin franceză. Aici trebuie făcute unele precizări, pentru că nu e vorba de latina clasică, ci de cea medievală, iar originea este mult mai îndepărtată (din siriană, în araba hispanică și apoi în latina secolului al XII-lea). Să-i urmărim parcursul:

sir. l-manhaï, „anul viitor” > ar. hisp. al-manáh „calendar” > lat. med. (sec. XII) almanachus „idem” > fr. (1303) almanach, „idem” > rom. almanah, s. n.

Și acum câteva note: una etimologică și altele două legate de acest împrumut în română.

Ipoteza prin care lat. almanachus „calendar” ar proveni din gr. άλμενιχιακά „calendar”, termen care ar fi fost folosit de Porfiriu (după cum ne spune Eusebiu) privind calendarele egiptene se bazează pe o eroare datorată lui Scaliger și Saumaise. În realitate, Porfiriu a numit aceste calendare Σαλμεσχινιακά, și nu Αλμενιχιακά, cum au crezut scribii lui Eusebiu, precizează astăzi etimologiștii francezi. Scriban (1939) a preluat și el această explicație, răspândită la vremea aceea: „ar. al-manah, calendar, d. vgr. men, lună; mgr. almenahón, mlat. almanáchus, aplicat de Eŭsebiŭ [† 340 d. Hr.] calendarelor egipteneștĭ”.

Dicționarul limbii române, al Academiei, îl atestă, pentru prima oară, la Maiorescu, în Critice, probabil în Direcția nouă în poezia și proza română (1872). Tot Maiorescu, în Răspunsurile „Revistei Contimporane” (1873) scrie: „Miron Costin cronicarul saxon, alcătuitorul de o specie de almanahe istorice seci și grele de mistuit, almanahe care însemnà la anul cutare nașterea cutăruia domn, la data aceasta ivirea unei comete, la luna cealaltă împușcarea de către rege, la vânătoare, a unei vulpe…” În realitate, termenul a pătruns mult mai devreme. Să nu uităm că, la 1839, Ion Heliade Rădulescu edita un „Almanah literar”!

Așa cum se poate vedea, Maiorescu folosește pluralul „almanahe”. Singularul era și el oscilant la vremea aceea: „almanah” și „almanac”. Eminescu scrie: „Un almanac pe fiecare an, care să conțină numai lucrări dramatice, se înțelege că bune.” (Familia, 18/30 ianuarie 1870).

Așa că dl Marian Vanghelie, a cărui greșeală a stârnit zeci sau sute de înțepături ironice în presă, nu a creat o formă în afara limbii… Doar că de ea ne desparte mai bine de un secol!

AMBASADĂ

În DEX (2009) găsim următoarea definiție:

AMBASÁDĂ, ambasade, s. f. Reprezentanță diplomatică pe lângă guvernul unei țări străine, condusă de un ambasador. ♦ Clădire în care își are sediul această reprezentanță. – Din fr. ambassade.

Din limba galilor și, apoi, a goților, cuvântul a ajuns în latina medievală, iar de aici în provensală, în italiană și franceză, devenind, în vremurile moderne, un termen internațional. Sensul vechi este „umil”, ca și în cazul cuvântului „ministru”. Să-i urmărim traseul:

gal. (latinizat) *ambactos „cel care este condus, cel care este trimis; servitor” > got. andbahti, andbaths, „servitor” > got. andbahti „funcție” > lat. med (sec. IX) *ambactia (prin forma ambascia) „serviciu făcut” > prov. ambayssada (formă anterioară, sec. XII, ambaissa) „mesaj” > it. (sec. XIII) ambasciata „misiune diplomatică; mesaj oficial” > fr. (1352-1356) ambassade „idem” > rom. ambasadă, s. f.

Dicționarul limbii române, al Academiei, îl atestă la Negruzzi. La Gr. Alexandrescu, termenul apare în fabula „Bursucul și vulpea” (ediția 1863): „Sfârșindu-se ambasada, vulpea înapoi veni”. La Filimon, apare  ceva mai devreme: „Astfel mă văzui silit să alerg la un ajutor, de care am fugit totdauna, adică la acele ce să zice în mai multe feluri, dar pe care noi îl vom numi ambasadă amoroasă.” (O cantatriță de uliță, 1859)

AVARIE

După DEX (2009), sensul este următorul:

AVÁRIE, avarii, s. f. Stricăciune, deteriorare (însemnată) suferită de o navă, de o mașină, de o construcție etc.- Din fr. avarie.

Termenul este de origine arabă, cu înțeles apropiat:

1. hawáriya, pl. de la hawár „stricăciune, pagubă” > lat. med. genoveză (1191) avaria „aruncarea mărfurilor în caz de naufragiu; calculul pagubelor pricinuite” > fr. (în jur de 1200) avarie „pagube datorate naufragiului” > rom. avarie, s. f.

Scrie Jean Bart: „Cea mai mică avarie la cârmă sau mașină și vaporul ajunge o jucărie în voia curentului vertiginos.” (Cartea Dunării). Și un alt context: „Se organizează o desăvârșită securitate pentru toate livezile ce se află dincolo de această linie și se regenerează în măsura în care au suferit până azi de spulung și țiței, punându-se de aici încolo, la adăpost de viitoare avarii.” (Mihail Sebastian, De două mii de ani…)

AVATAR

Rețele sociale au pus din nou în circulație, dinspre engleză, termenul „avatar.” Dicționarele noastre nu înregistrează însă acest sens, foarte răspândit azi. În informatică, avatar este o „imagine digitală care îl reprezintă pe utilizator în lumea virtuală”. Se impune însă să deprindem sensul primar, pe care mulți îl ignoră:

AVATÁR, avataruri, s. n. Nume dat în hinduism reincarnărilor zeilor. ♦ Fig. Transformare (adesea în rău) în evoluția unei ființe. – Din fr. avatar. (DEX, 2009)

Cuvântul provine, așadar, din sanscrită și a pătruns în Europa în secolul al XVII-lea (prima atestare într-o limbă europeană: în olandeză, în 1672, sub forma auaatar):

skr. avatāraḥ „coborârea ființelor supranaturale pe pământ și încarnarea acestora în diverse forme; ava „jos” și tarati, „străbate” > fr. (în jur de 1800) avatar „primele trei incarnații ale lui Vișnu”; apoi, în 1822, prin analogie, „schimbare, metamorfoză, transformare” > rom. avatar, s. n.

La noi, Dicționarul Academiei nu îl atestă, dar cuvântul apare cu siguranță în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Eminescu a scris „Avatarii faraonului Tlà”, dar cuvântul nu se regăsește în text. Cea mai veche atestare, în căutările mele, este la B. P. Hașdeu în „Micuța” (1862): „– Acum văd că ești un flutur din cunoștințele mele; vreau să zic, un feldeș metamorfozat în flutur, un „avatar”, cum ar zice profesorul nostru de limba sanscrită.”

BAMBUS

BÁMBUS, bambuși, s. m. Nume generic pentru plantele exotice lemnoase cu tulpină dreaptă, goală pe dinăuntru (Bambusa). ♦ P. restr. Tulpina acestor plante, utilizată ca lemn de construcție, vargă de pescuit etc. – Din germ. Bambus, fr. bambou. (DEX, 2009)

Ipoteza unor etimologiști și a lui Al. Graur ca provenind din malaieziană este astăzi abandonată, întrucât termenul curent pentru bambus, în această limbă, este buluh. Anterior, în portugheză (1563), apar forme ca mambu, mambum, tot din limbile Indiilor de Vest, și care nu există în malaieziană.

Iată și parcursul etimologic sugerat de cercetările mai noi (la baza, limba marathi, din India):

marathi (India) bámbú, „bambus” > port. (sec. XVI) bambu, „idem” > neerl. bambu „idem” > fr. (1598) bambou, „idem” > germ. Bambus „idem” > rom. bambus, s. m.

În română, cuvântul a pătruns, cel mai probabil, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Forma, prin intermediarul german, s-a consacrat: „Englejii sunt oameni practici; ei proced în orice loc altfel, conform cu împrejurările locale. Într-un loc restabilesc liniștea, într-alt loc iau țara întreagă sub stăpânirea lor, într-alt loc bombardează capitala pân-în fundament, ba pe-alocurea s-a ‘ntâmplat c-a curarisit pe-un ministru pe jumătate sălbatec c-un băț de bambus, dar pururea și pretutindenea, în Europa ca și-n cele mai depărtate zone, au inspirat respectul numelui englez și, chiar acolo unde nimic nu se respectă, au inspirat un fel de sfioasă teamă de orice petec de pământ pe care fâlfâie o treanță cu colorile engleze.” (M. Eminescu, in „Timpul”, august, 1881)

În limba noastră a existat și varianta „bambu”, intrată prin franceză: „Pagoda, cu numeroasele cintri susținute de stâlpi de granit, cu bazinurile pentru scaldele zilnice ale brahmanilor, cu copacii pentru uscarea hainelor lor, cu purohitarii în veșminte albe și brâu roșu, încremeniți în contemplație pioasă ca niște bolnavi uitați acolo demult, apoi staulele elefanților de război, cu sutele de îngrijitori, casele marilor sfetnici, cu colonade de piatră și cu coperișuri și caturi multe, și în sfârșit palatul regelui Arjuna, cu terase deschise, adumbrite cu învelitori de purpură, sprijinite pe coloane răsucite de bambu, cu trepte albe de marmură — toate i se păreau minuni din basme.” (L. Rebreanu, Adam și Eva, 1925). Forma „franțuzească” mai apare și la Regina Maria („Povestea vieții mele), Camil Petrescu ș.a.

O variantă recentă, „mambus”, apare în anunțuri sau bloguri: „Mişcările ritmice al tijelor de mambus ajută la masarea diferitor părţi ale corpului.” sau „Călătoria pe timp de zi e puţin stânjenită de ceaţă, dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de priveliştile cu pante povârnite abrupt, păduri de mambus şi maimuţe.”

Ce să credem: prețiozitate sau ignoranță?

BANANA

BANÁNĂ, banane, s. f. 1. Fruct de banan, având culoare galbenă, formă lunguiață, miez făinos, zaharos și aromat. 2. Piesă de contact electric formată dintr-un mic cilindru metalic învelit pe jumătate în ebonită, care se montează la capătul unei conducte de curent. – Din fr. banane. (DEX, 2009)

Termenul este de origine africană, dintr-o limbă bantu:

bantu (Guineea) banana „banană” > port. (1562) banana, „idem” > fr. (1598) banane „idem” > rom banană, s. f.

În română, termenul a pătruns, cel mai probabil, la sfârșitul secolul al XIX-lea. Iată și o atestare, mai recentă: „La un moment dat, vecina mea mă roagă să-i plătesc un bock de bere. Încântat de atenția ei, eu îi ofer ceva mai mult — un supeu — adică o porție de șuncă cu pickles englezești; o bucată de Camembert, două banane, o sticluță de vin Medoc, o cafea neagră și o cutie cu țigări egiptene.” (Ion Minulescu, Corigent la limba română)

Autor: Dan Caragea

Material publicat în ediția OR – Mai 2017.

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, cronici de limbă în publicația „Occidentul Românesc” din Spania.