Dan Caragea: Academia și dicționarele sale – DOOM, Ediția a III-a (V)

A doua mare categorie de intervenții o reprezintă articolele revizuite, altfel spus, modificările normative la unele cuvinte (DOOM³, p. 12). Înainte de a încerca o descriere, pentru ca cititorii să le cunoască, credem că este bine să ne lămurim în privința noțiunii de „normă”. Vom face mai întâi o mică paranteză istorică.

Încă de la înființarea sa, în 1866, Academia Română (numită inițial Societatea Literară Română), își luase trei misiuni: „a) de a determina ortografia limbii române; b) de a elabora Gramatica limbii române; c) de a începe și realiza lucrarea Dicționarului român” ‒ trei instrumente fundamentale pe baza cărora, în vremurile moderne, se pot scrie Constituția și legile statului, se pot redacta documentele oficiale, se poate desfășura activitatea școlară, pot cum se cuvine funcționa presa și industria cărții.

Stabilirea normei de rostire și scriere ‒ mai în detaliu, a celei ortoepice, ortografice și morfologice ‒ este astăzi în sarcina DOOM-ului. Gramatica limbii române publicată în 2008, este, din păcate, în raport cu ediția din 1963, aproape imposibil de folosit de către nespecialiști. În privința dicționarului, considerăm DEX-ul dicționarul general și, pe cât se poate intui, răspunsul cel mai adecvat la proiectul inițial. Aceste lucrări fundamentale, toate în sarcina Academiei, fac recomandări precise privind modul cum trebuie folosită limba în registrul ei cultivat și oficial.

Prima ediție a DOOM-ului, din 1982, aducea o nouă înțelegere asupra normei „prin admiterea, la un număr relativ mare de cuvinte, a două sau chiar trei variante” (Ioana Vintilă-Rădulescu, „Normă și norme în tradiția filologică românească”, în Philologica Jassyensia, anul I, nr. 1-2/2005, pp. 87-98), ceea ce înseamnă, în fond, refuzul de a tranșa norma. Acest aspect arată clar că limba noastră este o limbă slab normată, cu oscilații chiar la cuvintele vechi. Următoarele două ediții, după afirmațiile autoarei, au restrâns semnificativ această tendință spre „norma multiplă” (cu indicarea preferinței prin ordinea enumerării), ceea ce înseamnă că soluția Mioarei Avram nu a fost cea mai bună. Numit din capul locului impropriu dicționar, DOOM-ul este, în fapt, vocabularul ortografic (ortoepic și morfologic) al limbii române cultivate. Este o listă normată de unități lexicale, un pre dicționar, dacă doriți. Că titlul a fost de la început abuziv, ne-o spun lucrări similare din alte culturi, dar mai ales definiția dată de DEX, care este clară ‒ fără abordare semantică nu putem vorbi de dicționar:

Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină.

Schimbările privind norma, în doar patruzeci de ani, în cele trei ediții, arată ceea ce putem observa cu toții: fluctuații enorme în vorbire la un popor ce pare neinstruit, lipsă de fermitate în menținerea normei și a pedagogiei necesare pentru a garanta o oarecare stabilitate, teza Academiei care susține că o limbă este în perpetuă schimbare. Or, în acest ultim caz, se confundă dinamica lexicală cu sistemul gramatical, care ar trebui să dovedească stabilitate. Este greu de acceptat că o serie de cuvinte vechi, unele din vocabularul fundamental, au încă paradigme fluctuante. Sunt oare aceste fluctuații „orizontale”, în același registru, sau începem să nu mai vedem limita între cultivat și colocvial?

Nu mai reluăm discuțiile cu norma pentru cuvintele învechite, populare sau regionale, cazuri în care DOOM-ul nu ar avea de ce să se pronunțe. Lucrul acesta a fost corect exprimat de către IVR în articolul citat. Dar de ce mai continuă aceste unități să fie prezente în dicționar, ba, mai mult, apar, chiar și în ultima ediție, articole noi cu cuvinte regionale sau arhaisme?

Autoarea arată că, în principiu, este bine să se tindă spre norma unică. Apoi sunt enunțate eternele dificultăți ale unei țări încremenite în timp: nu există o „bază de date exhaustivă” (nu știm exact la ce se referea IVR prin „exhaustivă”), oricum acest lucru nu există nici astăzi. Nu se fac nici anchete suficiente, acoperitoare, așa cum se cade. Prin urmare, de zeci de ani se lucrează în lexicografia noastră academică cu soluții improvizate, corpusuri inadecvate, altfel spus, cu ce se poate. Mai întrebi un coleg, mai dai un telefon, mai asculți televizorul. Și atunci cum îți justifici științific schimbările?

Să revenim. Dacă vrem să decidem între două paradigme, de exemplu la birui (a) între să birui sau să biruiesc, cum procedăm? Nu vom găsi nicăieri un răspuns lămuritor. DOOM³ inversează preferința față de DOOM². Ultima ediție preferă forma să birui (pers. I și a II-a sg.), dar, într-o cercetare pe Internet, acesta are 1060 (200 în surse literare) de ocurențe, în timp ce forma să biruiesc (pers. I sg.) are 2500, multe în rugăciuni ortodoxe, 110 în surse literare.

Pentru că aventura este mai mult decât întâmplare, o întâmplare căutată, voită, un colț din trena imensă a necunoscutului, de care te agăți orbește cu mâinile, pentru a te pomeni în mijlocul unui ocean nemaivăzut, cu zbucium grozav de talazuri, dar și cu tărâm de nemaiștiute priveliști, când știi să birui clocotul de apă înfuriată. (Gib Mihăescu, Donna Alba, Editura Litera, București, 2009, ebook)

Comparând și aparițiile în opere publicate după anul 2000, numărul de ocurențe este egal (am exclus traducerile).Ce le-a determinat pe autoare să schimbe? Convingerea că ce e mai scurt, mai economic învinge? Oricum, habemus normam!

În alte situații, părerea noastră este că și DOOM-ul are vina lui în tulburarea limbii. Prea multe oscilații, prea deschisă ușa spre variante de stradă. Cum să nu vadă nimeni că omonimia cireși (fructe) și cireși (pomi) e pernicioasă. Căutați pe Internet sau în comerț „dulceață de cireși” și veți vedea că nu există decât „dulceață de cireșe”. Dacă putem combate ambiguitatea, de ce să o încurajăm? Astfel, o a doua formă, dar care nu o poate substitui pe prima în toate contextele, nu este pentru noi un exemplu de normă multiplă, ci de variantă colocvială pe care o dispensăm. Pluralul lui cireașă ar trebui să fie cireșe și nimic mai mult.

Și căpșună prezintă două flexiuni. E drept că apare un număr mare de ocurențe de tipul „dulceață de căpșuni” în majoritatea documentelor și în comerț. Am găsit totuși, în pagini dedicate bucătăriei, dar și la unii producători artizanali, și forma „dulceață de căpșune” (Topoloveni), „gem de căpșune” (Auchan). Planta să cheamă căpșun, pl. căpșuni (derivat din căpșună). Așadar, cerem „răsaduri de căpșuni”. Plural identic avem și în alte cazuri: piersici, gutui, lămâi. Dar avem și cazuri unde distingem fructul de pomul respectiv: mere și meri, prune și pruni, caise și caiși, dude și duzi, portocale și portocali. Noi credem că și în acest caz DOOM-ul ar putea tranșa. Iată argumentele în favoarea soluției căpșună, căpșuni (spre care tinde DOOM-ul): Îndreptar și vocabular ortografic, ediția a III-a, 1941, Mic dicționar ortografic (1953), DLRCL (1955-1957), DER (1958-1966), DEX (1998). Importanța normei unice este indiscutabilă în procesul de „așezare” al unei limbi. Variantele se cer înregistrate, dar sarcina i-ar reveni, în opinia noastră, DEX-ului, care are secțiuni speciale pentru asemenea situații și care tratează în mod firesc variantele.

Cu greier/greiere ne întoarcem la Scriban (1939). Greier este cuvântul-titlu în Șăineanu (1929), DA (1934), DLRLC (1955-1957), DEX (1975 și ed. urm.), NODEX (2002), MDA (2010), DOOM². Ce le-a determinat pe autoare să schimbe? Este drept că atunci când vorbim de celebra fabula „Greierele și furnica”, folosim varianta greiere, în exprimare. Ea poate fi atestată, evident, și în alte contexte, dar nimic nu ne face să o considerăm normă. Pe de altă parte, în februarie anul acesta, a apărut știrea că greierul de casă este a treia insectă autorizată ca aliment în UE. În acest caz, am observat că forma greierele de casă a fost mult mai folosită decât greierul de casă sau greierul casei (Acheta domesticus). Aceasta știre, din 11 februarie 2022, este posterioară apariției DOOM-ului, ediția a treia. Să se fi datorat oscilația de forme schimbării normei? Oricum, o judecare pripită, într-un fotoliu la București, poate deruta lexicografii, terminologii, ziariștii, vorbitorii unei limbii pe care nicio școală nu îi mai poate ajuta.

Ce se întâmplă cu analog, fem. analogă/analoagă, omolog, fem. omologă/omoloagă, filologă/filoloagă, psihologă/psiholoagă? Se preferă, cum știm, formele secunde. La analogă/analoagă, norma este unică în DOOM³: analoagă. Normă unică și pentru omoloagă, deși aici, când e vorba de persoană se preferă exprimarea: omologa (mea). Filologă/filoloagă se disting acum prin registru. Prima formă este livrescă, a doua este colocvială. La fel și psihologă/psiholoagă. Persoanele care evită formele colocviale (DEX-ul le spune familiare) spun, în majoritatea cazurilor, că motivul e cacofonic: evitarea ca numele profesiei să se termine în -oloagă. I-am reproșa dicționarului doar mențiunea etichetei livresc la primul termen. În fapt, așa își spun persoanele respective, așa se prezintă în viața de zi cu zi și pe Internet: antropologă, ginecologă, vulcanologă. Deci „așezarea” de la adjectiv nu este încă acceptată și la profesii, unde se are în vedere prestigiul: întâi forma de masculin („doctor ginecolog”), apoi forma în -ogă: „psihologa Alina S. este de părere…”. Forma în -oagă e mai degrabă ireverențioasă: „uite-o și pe psiholoaga aia de doi bani!” Trebuie să fim mai răbdători cu uniformizarea într-o limbă unde femininul la etnonime, nume de profesii și de funcții se formează, în multe cazuri, prin sufix moțional, și nu prin morfem de gen, ca în celelalte limbi romanice. Forma doctoră nu e acceptabilă, iar doctoriță sau doctoreasă nu sună bine!
DOOM² a adus și un alt fel de perechi de variante. De data aceasta nu mai este vorba de oscilații în flexiune, ca în cazurile anterioare, ci de derivate cu sufixe diminutivale diferite.
(va urma)
Autor: Dan Caragea (Portugalia)

Nota Redacției:

Dan Caragea este critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limbă și Literatură Română (specialitate B: Limbă și Literatură Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, critic, publicând în diverse reviste culturale din România. Între 1991 și 2008 a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autorul unui manual de portugheză pentru străini, Viver em Portugal, director al societății Cyberlex, responsabilă pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului Tropes
(analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului Tropes și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică Analiza automată a discursului în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la prima fază de implementare a proiectului Romtext în România. Publică și în revista culturală Leviatan.