Cui îi pasă de normalitate, când crizele sunt atât de … ispititoare

America e în criză! Europa e în criză! Rusia e în criză! China şi Japonia sunt în criză! De unde să ne mai fie și nouă bine?! Hotărât lucru, că şi noi suntem în criză! Doar cine nu are ochi, nu vede! În mod natural, oamenii tind să ia lucrurile în serios! Să le iei în glumă, cere antrenament, bună dispoziţie, umor şi un pic de filosofie a bunului simţ. Nu se găsesc pe toate drumurile şi nici nu cresc singure din pământ, ca iarba. Cer educaţie, cultură, ca să aibă din ce să se hrănească. Sub bombardamentul emisiunilor fluviu ale unor televiziuni care ar face orice, doar să îşi crească cota de piaţă şi să îşi ridice veniturile din publicitatea pe care o vând, pe cât nu face (unde se dezbat, se frământă, se bolmojesc, se oblojesc, se potcovesc, se umflă şi se dezumflă evenimentele curente din spaţiul public şi politic al României), nu puţini sunt cei care au început să creadă că, dacă o mai ţinem mult aşa, nu mai apucăm să mai trecem mâine strada, că musai dă apocalipsa peste noi! Un difuz şi apăsător sentiment de „fin du monde” se aşterne peste conştiinţa colectivă a României.

Guvernul nu poate să mai guverneze de gura şi protestele celor din stradă; preşedintele ales nu poate să mai prezideze, din cauza „guvernului de bandiți” pe mâna căruia a „încăput biata ţară”; procurorii nu pot să mai „procureze”, că le-a luat Curtea Constituţională de la gură pâinea „abuzului în serviciu”; Parlamentul nu are ce să mai parlamenteze, când toată lumea parlamentează, ba pe stradă, ba la televizor, ba pe Facebook, ba pe unde apucă; judecătorii nu mai pot să judece limpede, căci legile se schimbă şi se anulează după cum bate vântul; cât despre administraţia ţării, ea nu mai administrează de multă vreme decât afacerile „băieţilor deştepţi” plantaţi de partide şi servicii în poziţii cheie, ca să fie la nevoie bani negri pentru campanii electorale albe, iar ei, că de, sunt și ei oameni, să aibă un viitor, cât de cât asigurat! Vorba lui Caragiale, „Criză teribilă, monşer!” Ne place, nu ne place, asta este criza!

Sistemele sociale fac parte din categoria celor cu grad ridicat de complexitate, iar definiţia crizei li se potriveşte ca o mănușă. Spre deosebire de avioane, toleranţa sistemelor sociale la funcţionare „în situaţii departe de optim” este mult mai mare. Uriaşă. Limitată aparent doar de factori naturali de tip catastrofic. Cât de „disfuncţional”, (departe de optim) poate fi un regim de guvernare de tip democratic, înainte să se „prăbuşească”? Realitatea istorică a sistemelor sociale este cât se poate de îngăduitoare. Chiar şi când nu mai rămâne din el decât caricatura unei democraţii, regimul este folosit în continuare multă vreme, uneori sute de ani. Acelaşi lucru este valabil şi pentru regimurile autoritare de toate tipurile şi intensităţile. Cât rezistă un regim de dictatură? Uneori sute de ani, alteori, câteva decenii, câte o dată doar câteva zile… Factorii care decid acest sfârşit nu sunt legaţi decât foarte slab de gradul de depărtare faţă de optim; în cele mai multe, dacă nu în toate cazurile, determinantă este incidenţa unor evenimente exterioare sistemului respectiv. Exemplu tipic, o superputere aflată în apropierea unui stat mic, are interes, şi decide să precipite schimbarea regimului de guvernare din aria ei de influenţă, eventual de conivenţă (complicitate) cu partenerii săi, sau chiar cu competitorii săi; vezi România lui Decembrie 1989.

Vestea bună din toată această istorie este că nu avem prea multe motive de îngrijorare. Demonstraţiile pot continua fără probleme! Cât? Permanent, dacă e cazul. În vremea aceasta guvernul poate guverna, chiar dacă se mai împiedică, ici şi colo de reproşurile străzii, nimic nu îl opreşte, legal, să o facă; preşedintele ales poate să îşi facă jocurile politice destrămând, reformând, formând sau reşapând partide şi majorităţi parlamentare; procurorii pot să îşi vadă în continuare de anchete şi dosare, că doar nu s-au terminat articolele şi paragrafele din Codul Penal cu ajutorul cărora poţi trimite după gratii pe oricare „om al zilei” etc. O societate cu un regim de guvernare disfuncţional, recurge ca soluţie standard de supravieţuire, la inventarea altor difuncţionalităţi, care o vreme, sau pentru un moment, o ajută să treacă peste unele dintre problemele cu care se confruntă. Cealaltă stratagemă este să ignore aceste disfuncţionalităţi, atâta vreme cât costurile sunt difuzate suficient de larg în rândul societăţii, sau se concentrează asupra unor grupuri mici, care oricât s-ar „revolta”, nu au posibilitatea de a influenţa sistemul în ansamblu.

Vestea proastă ar trebui, însă, să ne pună pe gânduri! Adică, orice sistem social care evoluează multă vreme departe de optim, îşi adoptă şi îşi perpetuează soluţiile proaste pe care le utilizează (inventează). Cu alte cuvinte, dacă ne batem în continuare joc de democraţie, libertate, dreptate, guvernare, administraţie publică etc., cum facem de două decenii şi mai bine, îi condamnăm pe copii şi pe copiii copiilor noştri să utilizeze instrumente şi mai strâmbe, mai puţin adecvate, distrugându-le aproape orice şansă de a reveni la normalitate.

Cui îi pasă, însă, de normalitate, când „crizele” sunt atât de interesante, de ispititoare, de provocatoare, ba chiar şi de profitabile pentru cei care se află în poziţiile privilegiate care permit exploatarea lor politică şi/sau economică?!

Autor: Kasandra Kalmann-Năsăudean – Chief executive officer OR

Citește și