Camelia Jula: Călătoria fără sfârşit a ciclistului chinez cu un singur picior

Întinderea aridă de nisip îi arde ochii şi nările. Aerul nu se mişcă, până şi timpul pare împotmolit în dunele aurii. Ar putea oricând să renunţe şi să se întoarcă, dar Wang Yonghai este pregătit să lupte. Undeva, departe, ştie că îl aşteaptă oceanul din deşert. Apa lui cristalină, valurile ce par a coborî direct din cer ca să potolească arşiţa dunelor aurite îl cheamă înspre ele; iar din adâncul sufletului chipul fiicei sale se proiectează pe întinderea de nisip şi îi zâmbeşte încrezător: „Mergi mai departe!”. Mai departe, înspre locul în care Fluviul Galben întâlneşte deşertul Ulan Buh, în Mongolia Interioară, regiunea autonomă situată în nordul Chinei. Aşa că Wang îşi încalecă bicicleta şi porneşte la drum, pedalând hotărât cu piciorul drept, singurul pe care îl mai are.

Un accident de maşină i-a luat piciorul stâng, pe când avea 19 ani. Acum are 45 de ani şi o viaţă ce poate face oricând subiectul unei cărţi sau al unui film. Dar pentru a ajunge aici a fost nevoie de ani de antrenament şi de o voinţă uriaşă. „Provin dintr-o familie modestă de fermieri din provincia chineză Shandong. Accidentul mi-a schimbat complet viaţa şi m-a adus, atunci, în pragul sinuciderii. Familia a fost cea care m-a ajutat, dar eram îngrozit de gândul că nu pot face prea multe pentru ei, pentru a ne întreţine. Am lucrat într-o fabrică, am vândut fructe, am făcut taximetrie”, rememorează bărbatul cu faţa arsă de soare. La 22 de ani, a învăţat să meargă pe bicicletă, din dorinţa de a se putea deplasa mai uşor şi pe distanţe mai mari. Întâmplarea a făcut ca, pe când avea 30 de ani, să vadă un grup de ciclişti cu dizabilităţi antrenându-se pentru echipa naţională paralimpică a Chinei. I-a întrecut şi a intrat în atenţia antrenorilor, apoi a Federaţiei Persoanelor cu Dizabilităţi din China. A trecut cu succes testele fizice şi aşa a ajuns să primească o bicicletă de curse, competitivă. De aici a pornit călătoria lui.

„Există o barieră, o linie subţire între câştigarea şi pierderea definitivă a bătăliei cu mintea, atunci când devii o persoană cu handicap. Acela este momentul când simţi că eşti terminat, că viaţa ta e gata, că vei fi o povară pentru familia ta şi că nu vei mai putea fi un membru normal al societăţii. Dacă treci peste acel moment, lucrurile se schimbă în bine. Pentru mine, acel moment a fost când am realizat că puteam deveni ciclist profesionist”, spune Wang. Deşi, pentru majoritatea sportivilor profesionişti, vârsta de 32 de ani înseamnă mai degrabă apusul carierei, pentru el a fost începutul. A descoperit că piciorul său drept era capabil de mari eforturi fizice specifice pedalatului. A strâns din dinţi şi a depăşit toate obstacolele, pentru că avea, acum, un scop, un nou sens al vieţii. Ambiţia şi voinţa l-au ajutat să îşi împlinească visul: din 2001 până în 2011 a făcut parte din echipa naţională de paraciclism a Chinei şi în această perioadă a câştigat şase medalii de aur şi altele de argint şi bronz la concursurile paracicliste naţionale şi internaţionale. În 2007, a câştigat medalia de bronz pentru nivelul LC3 în cadrul Campionatului Mondial de Paraciclism UCI din Columbia. În 2008, o accidentare l-a scos din competiţie, dar a revenit ulterior pentru a câştiga încă două medalii de argint şi una de bronz, la jocurile naţionale ale Chinei din 2011.

Când luptă pentru a depăşi neajunsurile provocate de o dizabilitate, oamenii pot descoperi un uriaş potenţial ascuns în ei, dar au nevoie şi de ajutorul şi înţelegerea celor din jur. Societatea trebuie să fie cu mintea şi inima deschise. Istoria, mai veche sau mai recentă, ne oferă numeroase exemple de artişti, atleţi sau oameni de ştiinţă de succes, care au câştigat în lupta cu handicapul: Stephen Hawking, fizicianul şi cosmologul britanic ce suferă de scleroză laterală amiotrofică şi vorbeşte prin intermediul unui dispozitiv special construit pentru el; Helen Keller, scriitoare şi activistă americană ce şi-a pierdut auzul şi vederea la vârsta de doi ani; compozitorul german Ludwig van Beethoven, care a surzit şi tot a reuşit să scrie opere muzicale uimitoare; poetul şi pictorul irlandez Christy Brown, care a suferit de paralizie cerebrală în urma căreia a reuşit să mai comunice doar cu ajutorul piciorului său stâng (şi astfel a scris cartea „Piciorul meu stâng”, devenită celebră şi ecranizată în filmul cu acelaşi nume); cântăreţul şi compozitorul de muzică soul şi jazz Ray Charles, orb de la vârsta de şapte ani sau atleta Aimee Mullins, cu ambele picioare amputate, care aleargă cu ajutorul unor proteze.

“Pentru mine, ciclismul a însemnat revenirea la viaţă – la o nouă viaţă. A însemnat autodepăşire, integrare, acceptare şi eliberare. Am devenit din nou un om normal”, spune Wang. Potrivit oamenilor de ştiinţă, persoanele cu membre amputate poate alege să practice o gamă largă de sporturi – de la volei la sărituri, ciclism, ski, înot etc. Tot cercetătorii spun că persoanele cu dizabilităţi sunt într-o permanentă competiţie cu sine, mereu dornice să îşi îmbunătăţească performanţele, fapt care le aduce un mare avantaj dacă devin sportivi profesionişti. Wang nu face excepţie de la această regulă: chiar şi după ce s-a retras din echipa naţională a Chinei, a continuat să caute noi provocări profesionale. A participat la turul lacului Qinghai (2013), într-o cursă cot la cot cu atleţi fără dizabilităţi şi a bifat toate etapele competiţiei în 13 zile. În acelaşi an, China l-a recompensat cu titlul de Personalitatea Sportivă a Anului pentru persoane cu dizabilităţi. Anul trecut, a pedalat 2.160 de kilometri, în 18 zile, de-a lungul drumului dintre provincia Sichuan înspre Tibet, ca să ajungă la Palatul Potala şi să fie primul ciclist cu dizabilităţi care a încheiat cu succes acest dificil traseu inter-regional. Iar anul acesta a câştigat cursa individuală de viteză (pe distanţa de un kilometru) din cadrul cupei „Hua Nuofei” pentru persoane cu dizabilităţi. Provocarea cea mare, însă, abia urmează: prima etapă din calificarea pentru cursa Paris – Brest – Paris, adică turul Lacului Wuhai din Mongolia Interioară, ce va avea loc în luna august, pe o distanţă de 200 de kilometri parcurşi non-stop, prin deşert.

Cursa Paris – Brest – Paris (PBP) este un eveniment ciclist pe mare distanţă, cu o lungă istorie: a debutat în anul 1891, fiind organizat de asociaţia franceză Audax Club Parisien Randonneur (ACP). Este unul dintre cele mai vechi evenimente ciclistice care încă se organizează în mod regulat, o dată la patru ani; este renumit pentru că este cel mai lung eveniment de acest tip, dar şi cel mai dificil – un adevărat test de anduranţă fizică şi mentală pentru orice ciclist. A fost supranumit „monumentul turelor de anduranţă” pentru ciclişti. Atleţii care participă trebuie să obţină întâi brevete pe curse de 200, 300, 400 şi 600 de kilometri, pentru a participa la finala de 1.200 de kilometri Paris – Brest – Paris. Evenimentul este o provocare globală pentru toţi cicliştii pasionaţi şi dornici de aventură sau afirmare; 57 de ţări din întreaga lume au aderat acestei competiţii, între care şi China, în anul 2009. Tura de anduranţă de 200 de kilometri de aici are loc în jurul lacului Wuhai, prin deşertul Ulan Buh şi va avea loc în 26 august, aducând laolaltă zeci de mii de ciclişti profesionişti şi amatori din întreaga lume.

„Când pedalezi în astfel de condiţii, nisipul pur şi simplu parcă îţi stă împotrivă. Pentru mine, care mă pot baza pe un singur picior, oricum e mai dificil când merg împotriva vântului sau urc un deal, o pantă. Darmite când am de-a face şi cu nisipul care îmi împotmoleşte roţile!”, spune Wang. Însă dorinţa sa de a reuşi este mai puternică, iar experienţa lui îi va fi de mare ajutor. Nu degeaba porecla sa este „One-legged Cycling Warrior” – Ciclistul luptător cu un singur picior!

Deşertul pe care Wang îl va înfrunta în cursa pentru PBP se întinde în vestul Mongoliei Interioare, pe o suprafaţă de 14.000 de kilometri pătraţi, de-a lungul Fluviului Galben. Deşertul se întâlneşte cu Râul Moshui, un braţ al fluviului; cele mai renumite oraşe ale sale sunt Wuhai şi Bayannaoer. Nu va fi uşor, dar el nu se gândeşte decât la momentul final, când va putea vedea albastrul oceanului din deşert. În ciuda vârstei sale, Wang spune că va continua să participe la diverse competiţii de ciclism, indiferent unde îl vor duce în lume sau ce provocări vor ridica pentru el. Pe chipul său bronzat se citeşte seninătate: a reuşit să nu lase dizabilitatea să îi controleze viaţa. A făcut din handicapul său un avantaj şi asta nu e puţin lucru, pentru că sunt destui cei care au ambele picioare şi ambele mâini, dar se plâng de vitregia sorţii. Wang, însă, a depăşit demult vremea frustrărilor. Este un campion care inspiră, un model pentru alţi tineri cu dizabilităţi (şi nu numai pentru ei, ci pentru noi toţi).

Are un deşert în faţă şi dorinţa de a-i vedea albastrul licărind. Din coşul pieptului, o emoţie puternică îi fuge înspre piciorul drept, cel care îl va ajuta să câştige. Strânge bicicleta cu ce i-a mai rămas din piciorul stâng şi cu cel drept, şoptindu-i, în limbajul lor tainic, numai de ei ştiut, cuvinte de încurajare. Are nevoie de „camarada” sa pentru a-şi împlini o nouă etapă din visul său de a vedea lumea pe bicicletă. Apoi se face una cu drumul, arcuit ca un şoim şi pedalând ca şi când nimic altceva nu mai contează. Drum bun!

Autor: Camelia Jula – Redactor-șef Occidentul Românesc

Foto: Pagina oficială Wang Yonghai

Citește și