Articole

Dicționarul secolului XXI, neapărat online (5)

325

PROBLEMA DUBLETELOR ACCENTUALE

În limba română, unele cuvinte au două moduri de accentuare, unul după etimologie, altul prin adaptarea la sistemul limbii noastre. Este normal, așadar, ca un cuvânt a cărui accentuare începe să fie simțită ca nefirească să fie încadrat, prin analogie, într-un alt model de accentuare.

Un exemplu ar fi cuvântul acatist. În ediția din 2005, DOOM recuperase însă și forma acatist, așa cum apărea la Scriban (1939) sau la Ciorănescu (1958-1966) și care îl dădeau ca împrumutat din greacă. La fel, în Îndreptarul din 1941. DEX-ul, urmând indicația din DOOM2, a preluat acatist, variantă acatist. Oare cum o fi judecat DOOM-ul? Că o formă mai veche a devenit din nou uzuală, că trebuie să admitem o etimologie dublă (slavă și greacă) sau că avem de-a face cu pronunții echivalente ca frecvență? Indiferent care ar fi fost explicația, dicționarul secolului XXI ar trebui să opteze pentru una singură, așa cum, de altfel, DOOM3 (2022) a și propus.

Nimeni nu are de câștigat de pe urma dubletelor. Prin urmare, sperăm ca noul DEX sau cum se va numi să dea forma standard și punct. Indicarea variantelor accentuale nu are sens, chiar dacă este vorba de un fenomen prezent în limba vorbită. De pildă, DEX-ul dă pronunția furie și furie (firește, se aud ambele), în timp ce DOOM2 și DOOM3 dau doar prima formă. Limba îngrijită nu se învață cu dublete. Menirea esențială a Îndreptarului de a indica ortoepia a fost abolită de o „altă” Academie care a preferat să propună toleranța în locul normei. Lista unor asemenea situații indecise nu era scurtă: antic și antic; trafic și trafic; jilav și jilav; gingaș și gingaș; penurie și penurie, profesor și profesor etc., toate reduse în DOOM3, deși variațiile accentuale nu dispar din limbă.

În alte cazuri însă, DOOM-ul a optat de la început pentru o singură formă: caracter (nu și caracter), conductor (nu și conductor), editor (nu și editor, cum se aude des), matur (nu și matur), perceptor (nu și perceptor), regizor (nu și regizor), sever (nu și sever), simbol (nu și simbol), tranzistor (nu și tranzistor), toate dublete în DEX.

În sfârșit, unele dublete s-au specializat din punct de vedere semantic și este normal, în astfel de cazuri, să dăm două intrări: corector, s. m. (persoană) și corector, s. n. (aparat); director, s. m. (persoană) și director, adj. (care indică direcția); vestibul pl. vestibule (cavitate a urechii) și vestibul, pl. vestibuluri (încăpere), după cum a decis DOOM2.

PROBLEMA PLURALELOR DUBLE

În viziunea DOOM, româna nu are aparența unei limbi mature și așezate. Ediția din 2005 a adus un nou val de substantive cu plural dublu: căpşuni/căpşune, chipie/chipiuri (DOOM3 elimină a doua formă), cicatrice/cicatrici (DOOM3 elimină a doua formă), cireşi/cireşe, coarde/corzi (DOOM3 elimină a doua formă), coperți/coperte, găluşti/găluşte (DOOM3 elimină a doua formă), niveluri/nivele (cu sensul „înălțime, stadiu, treaptă”), râpe/râpi, tuneluri/tunele etc. Le vom cerceta pe rând.

Mai întâi, iată argumentele DOOM-ului pentru formele de plural căpșuni și cireși:

„Acceptarea și a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de fructe: căpșuni și cireși, s-a bazat pe faptul că:

  1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;
  2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât și pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;
  3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române, de la desinența -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, școale ş.a. supraviețuind, manuale, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roți, străzi, școli;
  4. 4. încă din Îndreptar, căpșună avea pluralul căpșuni.”

Răspunsul meu este următorul:

  1. Mărturisesc că nu știu cum înregistrează DOOM-ul progresul în uzul literar. Folosește vreun corpus de referință? Așa scriu autorii români, așa apare în media și în manuale? Așa apare în uzul comercial pe etichete: „compot de cireși”, „dulceață de cireși”? Cu tot curajul vom spune că DOOM-ul nu are niciun temei să invoce uzul literar, în afară de propria-i convingere, la care comunitatea obedientă este nevoită să subscrie.

O căutare pe Google (în 22.03.2024) ne arată că „dulceață de cireși” apare de 18 ori, în timp ce „dulceață de cireșe” de 54.500. Mai drastic, „compot de cireși” apare de numai 6 ori, în timp ce „compot de cireșe” de 24.800 de ori.

În cazul pluralului căpșuni/căpșune, forma căpșuni (nefiltrat, include planta, 1.410.000 față 179.000) este, desigur, de zece ori mai frecventă. În dicționare, apare ca variantă la Scriban (1939), ca formă unică la Ciorănescu (1958-1966), în DLRLC (1955-1957), DLRM (1958), DEX (1998) și, ca variantă principală, în DEX (2009). Pluralul căpșune, care are avantajul specializării față de plantă (tufă), apare în DOOM (1982), DOLR (ed. Litera, 2002), NODEX (2002) și, ca variantă secundară, în DOOM (2005). Analiza frecvențelor și a tradiției lexicografice ne conduce la concluzii diferențiate.

  1. Afirmația: „nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât și pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii” îi punem contrapune o listă de fructe pentru care nu există decât plurale în -e, și care se diferențiază de numele pomilor fructiferi corespunzători: pere/peri, caise/caiși, vișine/vișini, smochine/smochini etc. Zicem mure/mur, agrișe/agriș, măceșe/măceș, dacă e vorba să considerăm și arbuștii. Și o observație: „nu există decât…” este o afirmație imprudentă. La piersică, am avut/avem și pluralul piersice („Earæ pĭersica mea o am vîndut bæetului vecinuluĭ nostru si am cæpætat atîti leĭ cæ pot sæ-mi cumpar cu aceĭ bani douesprædĭece pĭersice.” || Carte de cetire seaǔ legendariǔ românesc pentru a treĭa clasă, Viena, 1869, p. 133; la contemporani la Emil Brumaru, Petru Poantă etc.), la gutuie, pl. gutuie („Nucile, castanele, prunele, gutuiele, s.a. inca se cultivau la Greci si Romani” || Zacharia Boiu, Elemente de istori’a naturei si física, Sibiu, 1869, p. 441; la contemporani l-am atestat la Traian Coșovei, Al. Mușina etc.), iar la fragi s-a spus și frage („o mână de frage” || Aurora română, Pesta, 1864, p. 154; la Laurian și Massim, Dicționariul, II, 1876, p. 1194; Glossariu, 1876, p. 10).
  2. În ceea ce privește argumentul evoluției istorice a formelor de plural de la -e la -i, bănuim că acesta este valabil doar în parte. Mai simplu, existența seriilor: boală, boale, boli sau roată, roate, roți sau școală, școale, școli, care privește de fapt reducerea diftongului, nu trebuie să ne conducă la concluzii pripite. Nu vom reduce încă: poală, poale; oală, oale; pârjoală, pârjoale; răscoală, răscoale; țoală, țoale, adică nu sunt semne că vom spune: poli, oli, pârjoli, răscoli, țoli ca plural al cuvintelor de mai înainte. Prin urmare, vom putea mânca pere și prune, smochine și curmale, caise, mandarine, portocale și corcodușe pentru că argumentul 3. nu este o lege generală.
  3. „Încă din Îndreptar, căpșună avea pluralul căpșuni”, spune DOOM-ul. Este neadevărat. La pagina 122 din Îndreptar…, ediția a V-a, 1995, se spune textual: „căpșună (fruct), pl. căpșune”. Și-atunci cum rămâne?

Chipie sau chipiuri?

Scriban (1939) le accepta pe amândouă, DER (1958-1966) dă doar forma chipie, iar restul dicționarelor menționează ambele forme, cu preferință pentru prima.

Pe Google (22.03.2024), în „Știri”, forma chipie apare în 3 știri. A doua formă, chipiuri, apare în 14 știri. S-ar putea spune că a doua formă este mai frecventă. Dar este ea oare suficient de frecventă de vreme ce DOOM-ul le acceptă pe amândouă?

Substantivele neutre terminate în diftongul -iu: meniu (pl. meniuri), sicriu (pl. sicrie), anteriu (pl. anterie), șasiu (pl. șasiuri), pardesiu (pl. pardesie/pardesiuri), interviu (pl. interviuri) par a indica forma în -ie la cuvinte vechi, din maghiară sau turcă, și preferința pentru -iuri, la cele neologice intrate din franceză. Credem că pluralul pentru chipiu și pardesiu ar fi putut fi chipiuri și pardesiuri, dar DOOM3 a decis pentru chipie, pardesie.

Cicatrice sau cicatrici?

Soluția lui Scriban (1939): „cicatríce f., pl. ĭ” pare preferabilă, așa cum decide și Al. Ciorănescu sau NODEX (2002), în ciuda tradiției Academiei, pentru că are avantajul de a diferenția pluralul. Google afișează 711 rezultate la „Știri” cu această formă, ceea ce mi se pare semnificativ sub aspectul frecvenței și cred că ar trebui luată în seamă, așa cum a decis și DOOM3.

Coarde sau corzi?

În DOOM3 sunt date ambele, întrucât avem oscilații. Într-o cercetare mai veche, forma „coardele vocale” apărea pe Google de 8.790 ori, în timp ce „corzile vocale” (tendința actuală) de 45.000 de ori. „Instrumente cu coarde”, forma corectă, de 96.400, față de „instrumente cu corzi”, de 29.900. În această situație, viitorul DEX ar trebui să admită specializarea, așa cum a procedat NODEX (2002), cu două intrări:

COÁRDĂ1 ~e f. 1) Fir elastic, flexibil, care, fiind fixat la instrumente muzicale (vioară, pian etc.), produce oscilații acustice; strună. ~ de chitară. ◊ Orchestră de ~e orchestră alcătuită din instrumente muzicale cu coarde. A întinde ~a până se rupe a întrece măsura în ceva. 2) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe plane, fără a o intersecta. 3) Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău cu rama, pentru a ține întinsă pânza. 4) Sfoară având la capete două mânere, cu care se joacă copiii sărind peste ea sau se folosește în unele exerciții sportive. 5) pop. Țesut conjunctiv, membranos, alb-sidefiu, rezistent, care leagă mușchii de oase; tendon. ◊ ~ele vocale cele două membrane simetrice ale laringelui, a căror vibrație produce vocea. 6) Curbura gâtului la cal (acoperită de coamă). 7) Ramură din tulpina viței de vie. 8) Șuviță de sirop de zahăr sau de dulceață prea tare legat. [G.-D. coardei; Sil. coar-dă] /<lat. chorda

COÁRDĂ2 corzi f. 1) Grindă de susținere a tavanului la o casă țărănească. 2) pl. Cele trei frânghii întinse pe laturile ringului de box. [G.-D. corzii; Sil. coar-dă] /<lat. chorda

La care, dacă se menține și opțiunea pentru regionalisme, s-ar adăuga o a treia intrare, cu etimon diferit:

COÁRDĂ3, coarde, s. f. (Reg.) Spadă, sabie. [Var.: coártă s. f.] – Cf. magh. kard.

Autor: Profesor, Dan Caragea (Lisabona-Portugalia)
Articol publicat în ediția Occidentul Românesc a lunii aprilie 2024.

 

Nota Redacției:
Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (specialitate B: Limba și Literatura Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, publicând în reviste culturale din România. Între 1991 și 1993, a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini, director al societății Cyberlex, responsabil pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului „Tropes” (analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului „Tropes” și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică „Analiza automată a discursului”, în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la implementarea proiectului „Romtext” în România. Publică și în revista culturală Leviatan.

Citește și Mai multe de acelasi autor