Anca Maria, destin românesc: „Doar cu vioara-n mână și în costum popular, așa am vrut să sosesc pe pământul american.”

(Tânăra Anca și vioara ei.)

Anca Maria s-a născut la București, iar acum trăiește în Elveția. Familia sa, pentru că era apropiată Regelui Mihai, a suferit represiunea comunistă. Tatăl său a fost arestat și dus la muncă forțată. Anca a crescut în grija mamei, sub îndrumarea căreia a urmat baletul și muzica. Era studentă la Conservator în București când a cunoscut un tânăr american venit pentru o lucrare de doctorat. Băiatul s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o în căsătorie. Deși n-ar fi vrut să-și părăsească familia, îndemnată de mama sa, care știa că dosarul de la securitate al tatălui nu-i va permite o carieră în țară, a plecat.

Îmbrăcată în costum popular și doar cu vioara în brațe, Anca a părăsit România, zburând pentru prima dată cu avionul. Traseul vieții sale avea să fie: București – San Francisco – New York – Sao Paolo – Zurich – Lausanne. New York a fost Epoca de Aur pentru ea. Acolo, ne mărturisește, a realizat că este întru totul adevărat ceea ce se spune despre America și anume că, dacă muncești din greu, îți îndeplinești visele și poți ajunge departe!

În America a lucrat cu cei mai mari balerini: Nureev și Barisnikov, Margot Fontaine, Makarova și mulți alții. Pe parcursul carierei sale a concertat alături de: Plácido Domingo, José Carreras, Luciano Pavarotti, Rostropovich, Yehudi Menuhin de mai multe ori, Radu Lupu, Nathan Mironovich Milstein, Henry Mancini, Tom Jones și mulți alți artiști excepționali.

Acum,  Anca Maria se întoarce periodic în orășelul familiei ei, Călimănești, unde a refăcut casa bunicilor. Pentru că viața ei avea nevoie și de rădăcini.

Arestarea tatălui și închisoarea politică. București – 21 Decembrie. Solstițiul de iarnă.

„Într-o căsuță, la lumina slabă a jarului rămas în soba de teracotă, doarme o familie. Casa este compusă din două odăi și o bucătărie simplă. WC-ul este în curte, iar apa se ia de la cișmeaua din grădină, care iarna trebuie dezghețată zilnic la un foc de vreascuri adunate într-o căldare ruginită. La această oră târzie, familia se află într-un somn adânc. Aproape de părinți, într-un pat minuscul de lemn doarme un copilaș, o fetiță cu părul cârlionțat, ce moștenise de la tatăl ei ochii verzi, mari, rotunzi, umbriți de gene lungi.

O familie modestă, dar fericită, care se odihnește liniștită, în timp ce-n fața curții lor, pe stradă, se oprește o mașină neagră cu geamuri blindate din care ies trei bărbați îmbrăcați în uniformă. Tipii încearcă să deschidă poarta care rezistă și enervați, sar gardul. Familia nu are un câine păzitor, deci cei trei, netulburați, ajung în fața căsuței strigând, «Miliția, deschideți ușa!»

Femeia se trezește buimacă, pătrunsă de un singur gând, arma care aparținea soțului ei și care nefiind de mult timp folosită se afla înfășurată într-un ștergar, sus pe dulap. În vremurile sumbre ale comunismului, posesia unei arme, chiar cu permis, era interzisă și pedepsită cu închisoarea.

Înainte de a pătrunde securiștii în cameră, cu mâini tremurătoare dar cu sânge rece, femeia luă arma și o ascunse sub salteaua pătuțului unde dormea copilul, după care, depunând un sărut pe pleoapele soțului, îi șopti «Trezește-te Nae, a venit securitatea!» Bărbatul știa! Se aștepta de mult timp la această vizită nocturnă. Securiștii îl traseră din pat cu brutalitate, strigând «Nicolae Cișmaru, ești arestat!», la care bărbatul le răspunse cu demnitate «Dați-mi cinci minute să mă îmbrac!»

– «Nu! Acolo unde vei merge, avem haine noi pentru tine!», zbieră șeful cu-n zâmbet diabolic, descoperindu-și caninii înnegriți și măcinați de carii. Femeia plângea, implorându-i pe bărbații în uniformă să nu îl ia.

– «Avem un copilaș care are nevoie de tată. Soțul meu nu a comis moarte de om.»

– Taci femeie, urlă la ea unul dintre tipi. Dacă mai zici un singur cuvânt, te luăm și pe tine și-ți aruncăm plodul în stradă. Aveți arme în casă?

– «Nu», răspunse femeia susținându-i privirea, dar șeful, suspicios, dădu ordin de percheziție. Trezit de atâta zgomot, copilul începu să scâncească, în timp ce femeia îl alina în șoaptă, îngrozită la gândul armei ascunse sub salteaua lui. Când percheziția se terminase, arma nu a fost găsită. Securiștilor nu le trecuse prin cap să scotocească în culcușul unui copil. Dacă arma era descoperită, femeia ar fi fost la rândul ei arestată.

– Gata, plecăm, spuse șeful bruscându-l pe bărbat.

– Un moment, răspunse acesta, și îmbrățișând copilul și nevasta, le șopti cu duioșie: «Vă iubesc. Vă las în grija Celui de Sus, dar vă promit că într-o zi vom fi iar împreună»!

Vacarmul terminat, o liniște apăsătoare se lăsase.

În curte rămăseseră doar urmele bocancilor, adânc înfundate-n zăpadă. Amprentele lejere ale papucilor purtați de bărbat fuseseră deja acoperite de noua ninsoare proaspăt așternută. În căsuța cu două odăi, o tânără femeie plângea, legănându-și în brațe pruncul ce rămăsese fără tată.

*

În acea seară a Solstițiului de Iarnă, legat la ochi cu o fâșie de pânză neagră, dar demn și drept precum un brad, în pijamaua lui de flanelă și în papuci, tatăl meu, Nicolae Cișmaru, a fost încătușat, arestat, schingiuit și condamnat fără judecată la cinci ani de închisoare și de muncă zilnică forțată, cu lanțuri legat de glezne, la Bicaz. Verdictul Securității! Deținut politic!

Vinovat pentru a fi omul de încredere al Regelui Mihai al României. Mama mea, o femeie extrem de curajoasă, deși foarte tânără și cu aspect firav, s-a descurcat cum a putut. Eu, fetița cu părul cârlionțat din pătuțul care a ascuns o armă de foc, am crescut înțelegând că a fi sărac și înfometat nu înseamnă a fi nedemn și că a fi modest, nu este un cusur ci o virtute. O lecție de viață învățată din fragedă copilărie, pe care nu am putut s-o uit și pe care nu o voi uita niciodată.

Au urmat câțiva ani grei, de foamete și frig! Mama, fiind soție de deținut politic, nu a fost angajată să lucreze nicăieri, iar noi am trăit din pomana familiei și a vecinilor, care ne aduceau mâncare și lemne sau cărbuni pentru iarnă atunci când aveau și ei de prisos, ceea ce nu era mereu. Mămica era însă o femeie tare și s-a luptat ca să supraviețuim.”

(Unica fotografie a tatălui Ancăi cu Regele Mihai copil, publicată în premieră. Din arhiva familiei.)

Ruxandra Hurezean: Anca Maria, știu că ești balerină și violonistă, că ai străbătut lumea în căutarea visului tău și locuiești în Elveția. Dar care este povestea familiei și a copilăriei tale în România?

Anca Maria: Povestea familiei mele este strâns legată de istoria noastră. Tatăl meu, Nicolae Cișmaru, s-a născut la Călimănești. Bunicul avea o situație modestă și erau în total șapte copii.

Când tata a împlinit 11 ani, bunicul i-a zis că era destul de mare ca să-și câștige existența, și cu o bocceluță ce cuprindea un schimb de haine, un cârnat, o bucată de mămăligă și două mere, l-a trimis cu trenul la o mătușă din București, care, nefiind nici ea prea înstărită, i-a oferit o cameră în beciul ei. Viața a fost grea la început, însă tata, fiind isteț, chipeș și muncitor, și-a găsit repede de lucru făcând munci mărunte la o instituție de pompieri, iar așa a învățat meseria. Șeful l-a plăcut mult și l-a înscris într-o școală de detectivi, unde băieții tineri erau formați pentru a face parte din garda regală. În acest timp, când Mihai devenise rege la doar șase ani, regina-mamă căuta băieți tineri pentru anturajul și paza lui, deoarece atunci era înconjurat în marea majoritate doar de vârstnici. L-a ales pe tata, i l-a prezentat copilului-rege care imediat l-a îndrăgit și așa a ajuns el la Palatul Peleș, să fie omul de încredere al Regelui Mihai, la nici 25 de ani. O relație care a durat până când regele a plecat din țară.

(Mama Ancăi cu familia regală.)

Mămica s-a născut la Cerbureni-Argeș. Era un copil sărac, care iarna trebuia să împartă unica pereche de cizme cu sora ei pentru a putea merge la școală, ceea ce putea face doar trei zile pe săptămână. Bunicului îi plăcea băutura și când se îmbăta devenea foarte violent. Într-o zi, când a fugit cu coasa după bunica amenințând că o va tăia în bucăți, dânsa și-a luat cei cinci copii și a plecat de acasă. Neavând cu ce să-i hrănească, pe cei mai mari i-a dat „de suflet”. Mama avea șapte ani. A nimerit la o mătușă care avea atelier de croitorie și a pus-o imediat la muncă, încât devenise slugă în casa lor, muncind așa de mică cum era, din zori de zi până-n apus de soare.

Într-o noapte, când mama avea 16 ani, au dat-o afară din casă. Neavând unde să se ducă și înfricoșată, s-a ascuns după niște lăzi de gunoi și, adormind ghemuită într-un colțișor, a fost descoperită de un trecător ce revenea de la o petrecere. Povestea este lungă, dar pe scurt, acest gentleman era un veritabil baron austriac, care până la urmă a înfiat-o și i-a oferit o viață de lux, cu guvernantă, cursuri de limbi străine și de pian și tot fastul care venea cu titlul lui de nobil.

La un moment dat, el fiind evreu, aranjase să iasă clandestin din țară și, bineînțeles, cu mama, care prin acte devenise fiica lui. Mama însă n-a vrut să plece fiindcă de-abia îl cunoscuse pe tata și era deja îndrăgostită, deci el a plecat fără ea. Nu a mai avut niciodată vești de la acest tată adoptiv, ca să aflăm doar acum câțiva ani că, toți cei care plecat în noaptea aceea, au fost turnați la securitate și împușcați la graniță.

Sora mea, Tina, din prima căsătorie a tatălui meu, s-a născut la Pelișor și se juca prin grădinile palatului cu prinții și prințesele. Mama ei a murit foarte tânără, iar mama mea, când s-a măritat cu tata, a crescut-o ca pe copilul ei. Noi trei am rămas toată viața unite. Eu m-am născut la București, la câțiva ani după ce regele plecase. El și-a dorit mult ca tata să-l însoțească, dar dânsul nu a vrut, zicându-i că-și iubește prea mult țara pentru a pleca pe meleaguri străine. La doar câteva luni după ce mă născusem, a venit Securitatea și l-a arestat. A fost condamnat fără judecată la cinci ani de muncă forțată la Bicaz. Acolo a făcut eforturi supraomenești pentru a supraviețui, îndemnat zilnic de dorința de-a reveni acasă, lângă noi.

Copilăria mea a fost una foarte modestă, într-o căsuța cu două odăi, cișmeaua și WC-ul fiind rudimentare, în curte. Am fost însă un copil fericit, deoarece trăiam înconjurată de multă dragoste și tandrețe. Mama, care era o artistă în suflet, văzându-mă de mică mlădie, grațioasă, s-a gândit c-ar fi bine să mă dea la balet și așa am intrat prin concurs la Școala de Coregrafie. Eram destul de talentată, astfel că la vârsta de 13 ani dansam la Opera Națională, când era nevoie pentru roluri de copii. Făceam însă și vioara în paralel. Muzica era pasiunea mamei mele. Atât de mult, încât la un moment dat, după o vară de studii la vioară câte șase ore pe zi, am dat examen la Liceul de Muzică, unde am reușit, spre nemulțumirea mea, pentru că voiam să fiu balerină. Cam asta pot să vă spun pe scurt despre povestea familiei mele și despre copilăria mea.

Ruxandra Hurezean: Cum ai plecat din România, când s-a întâmplat? 

Anca Maria: Eram studentă în anul doi la Conservator. Într-o zi, mergând spre casă, după cursuri, am cunoscut din întâmplare un băiat american, care venise pentru un an la București ca să se documenteze pentru teza de doctorat pe care o făcea la Universitatea din Stanford, în Științe Politice. Povestea este simplă. El s-a îndrăgostit de mine și o săptămână mai târziu a venit la mama să mă ceară de nevastă. Era un băiat minunat și îmi era nespus de drag, însă eu fiind încă o copilă naivă, nu-mi doream să plec din țară și de lângă mama, mai ales că tata murise, nu de mult. La îndemnul mamei mele însă, care știa că din cauza lui tata aveam dosar la securitate și că, deși eram o bună violonistă, șansele mele de-a avea o carieră artistică în România erau periclitate, am depus actele pentru căsătorie care, după un prim refuz și multe alte peripeții, a fost aprobată. Astfel am luat singură avionul pentru prima oară în viața mea, fără bagaj, doar cu vioara-n mână și îmbrăcată simbolic în costum popular românesc. Așa am vrut să sosesc pe pământul american, deoarece, deși-mi lăsam în urmă țara, o purtam cu mine-n suflet.

Ruxandra Hurezean: Ai ajuns în America, țară minunată, dar nu a fost complicat să-ți reiei studiile acolo? Cum te-ai descurcat?

Anca Maria: Viața în America a fost grea la început! Eu nu vorbeam engleza, deci nu puteam să mă reîntorc imediat la studii, iar cu soțul meu de atunci trăiam doar din mica lui bursă de la facultate. Am încercat câteva așa-zise meserii care nu necesitau să vorbesc limba: vânzătoare de flori la o stație de benzină, barman, maseuză într-un cabinet de terapie, muzician de stradă. Asta timp de câteva luni până când am învățat suficient engleza pentru a da examen la Conservator, de unde am absolvit cu o diplomă în solistică. Americanii m-au primit cu brațele deschise și m-au adoptat imediat. Nu erau români pe acolo, deci în afară de cei din păturile intelectuale, superioare, nu auzise nimeni despre România, nici nu știau pe ce continent este. Erau însă fascinați de povestirile mele despre acasă, iar când îi invitam la petreceri cu mămăligă și sarmale și le cântam la vioară romanțe și cântece populare românești, erau cei mai fericiți. Pentru ei eram o persoană exotică și mă admirau că mă născusem într-o astfel de țară. Unii voiau chiar să-i învăț limba română. Era minunată această libertate de-a putea comunica fără niciun fel de bariere, atât de diferit de viața mea din România, unde îmi era parcă și teamă să exist. La un an și jumătate după ce plecasem din țară, spre fericirea mea cea mare, am adus-o și pe mama. În timpul regimului comunist a existat o perioadă în care se aproba întregirea familiei, iar cum tata murise și mama mă avea doar pe mine, a fost posibil. Pentru dânsa a fost greu la început, dar a fost admirabilă și extrem de curajoasă. A învățat limba, a studiat un an de zile și, prin concurs a căpătat un serviciu bun, plus că și-a luat permisul de conducere, ea care nu fusese într-o mașină mică mai mult de zece ori în viața ei.

N-am rămas împreună cu primul soț, deși era un băiat minunat pe care-l iubesc și acum și cu care sunt bună prietenă, mai ales că este și nașul fetei mele. El dorea însă o familie, copii, ceea ce era firesc, dar eu voiam atunci să-mi trăiesc pasiunea pentru muzică și să îmi fac o carieră.

Ruxandra Hurezean: Așadar, ce a urmat? New York?

Anca Maria: Da. După absolvirea facultății mi-am luat iarăși valiza și vioara și am plecat singură la New York. Mama rămăsese la San Francisco, nu departe de fostul meu soț, pe care l-a iubit întotdeauna ca pe copilul ei. La New York începuturile au fost grele! Nu cunoșteam pe nimeni, iar în oraș existau deja 3.000 de violoniști profesioniști. După trei luni de insistențe și când aproape terminasem toate economiile, am reușit în sfârșit să primesc o audiție pentru un mare agent care, fiind plăcut surprins, mi-a înlesnit primirea primului post în orchestra ABT, cel mai renumit balet din America, iar de atunci a început să se lanseze cariera mea de violonistă.

New York a fost Epoca de Aur pentru mine, în care am realizat că este întru totul adevărat ceea ce se spune despre America și anume că, dacă muncești din greu îți îndeplinești visurile și poți ajunge departe! Acolo am lucrat cu cei mai mari balerini: Nureev și Barisnikov, Margot Fontaine, Makarova și mulți alții. Pe tot parcursul carierei mele am lucrat cu: Placido Domingo, Jose Carreras, Pavarotti, Rostropovici, Yehudi Meuhin de mai multe ori, Radu Lupu, Nathan Milstein, Henry Mancinni, Tom Jones și mulți alți artiști excepționali, pe care am avut onoarea de a-i cunoaște și personal.

Ruxandra Hurezean: Dar ai părăsit și New Yorkul…

Anca Maria: Pentru o mare provocare. Când locuiam la New York și aveam 23 de ani, am dat concurs pentru postul de concertmaistru și solistă cu Orchestra simfonică din Sao Polo. Angajamentul era pentru cinci luni, am câștigat concursul și am plecat din nou în aventură. Eram cea mai tânără și unica femeie pe postul acesta din istoria orchestrei de până atunci. A fost o experiență minunată.

Ruxandra Hurezean: Cum ai ajuns să te stabilești în Elveția?

Anca Maria: După ce m-am reîntors din Brazilia la New York, am primit angajamente la Zürich, unde, rămânând câtva timp, l-am cunoscut pe Louis, cu care m-am căsătorit și am avut-o pe fata noastră Tatiana. La Zürich oamenii mi-au părut mult mai puțin deschiși decât în America. Atunci nu prea erau români acolo și nici biserică nu aveam. După părerea mea, biserica este inima unei comunități, deoarece acolo e locul unde se adună toți cei plecați în pribegie, indiferent că sunt catolici, evrei sau ortodocși. N-am stat mult timp la Zürich. Când Tatiana a împlinit vârsta de a merge la școală, tatăl ei, fiind din partea franceză a Elveției, ne-am mutat la Lausanne, unde am găsit viața mult mai relaxată, cu mai puține restricții. Comunitatea românească este destul de mare aici și avem biserica noastră. Îmi place mult să locuiesc aici. Avem un apartament spațios, mobilat destul de simplu și boem, cu o curte enormă ce ne aparține, lângă o pădurice și un râuleț.

(Anca Maria în grădina ei din Elveția.)

Elvețienii sunt foarte respectuoși în ceea ce privește locuințele lor și spațiile publice, și de o curățenie exemplară. Pentru ei este foarte important ca lucrurile să arate armonios și îngrijite. De asemenea, eu îi găsesc foarte politicoși, iar aici nu se face diferența între păturile sociale. Fiecare om este tratat cu același respect, ceea ce din păcate am constatat că nu se petrece la fel în România. Aici, în casa mea, am câteva tablouri cu scene românești, multe fețe de masă și șervete lucrate de bunica mea, precum și câteva icoane foarte vechi, moștenite de la mama.

Ruxandra Hurezean: Care sunt impresiile tale despre oamenii pe care i-ai cunoscut, lângă care trăiești?

Anca Maria: În Elveția, unde locuiesc acum, oamenii sunt rezervați și destul de stricți. Exemplu, dacă parchezi mașina pe locul unui vecin, nu îți sună la ușă ca să-ți spună, ci direct la poliție, care vine imediat și-ți dă amendă. Dacă ai o petrecere și faci zgomot după ora 22:00, la fel, cheamă poliția. Mi-a fost dificil la început, mai ales cu spiritul meu de artist, liber, boem, dar m-am obișnuit, iar acum apreciez acest respect pe care-l au pentru cei din jurul lor. Elvețienii sunt foarte politicoși și cu bune maniere, iar tot ceea ce ține de birocrație merge ceas. Ești peste tot bine primit și eficient servit, fără a se face nici o diferență în funcție de titlu, etnie, sau categorie socială. Nu e ușor să-ți faci prieteni, dar când se întâmplă asta, sunt foarte sinceri, săritori și loiali. Nu am legături în mod special cu comunitatea românească, în afară de faptul că merg deseori la biserica noastră. Cred că mulți dintre românii de aici s-au adaptat și integrat bine la stilul de viață elvețian și nu petrec prea mult timp între ei.

În America, unde am locuit mulți ani, oamenii sunt foarte deschiși. Faci ușor cunoștințe și ai impresia că-ți pot deveni buni prieteni, dar este deseori numai de suprafață. Eu am prieteni foarte buni acolo, însă în general e greu să-ți faci prieteni intimi printre americani. Comunitatea românească e foarte mare, mai ales la New York și, spre deosebire de Elveția, mulți dintre ei trăiesc încă pe stilul românesc. Poate fiindcă sunt atât de departe de țară și simt mai mult nevoia de a fi între ei. În Brazilia, unde am locuit șase luni, n-am întâlnit niciun român, nici la Sao Paolo și nici la Rio de Janeiro. Fiind timp de 17 ani profesoară la un liceu japonez și petrecând mai mult de două luni în Japonia, pot spune că este poporul pe care-l apreciez cel mai mult. Sunt oameni simpli, foarte modești, care nu-și etalează niciodată bogățiile, care au coduri de politețe pe stil vechi și sunt foarte bine educați.

Ruxandra Hurezean: Anca, tu l-ai cunoscut pe Regele Mihai? Cum era?

Anca Maria: Pe Regele Mihai l-am întâlnit în câteva ocazii. Prima oară cu sora mea, Tina, care locuise la Peleș și îl cunoștea bine. Din America, unde ea emigrase cu ani în urmă, aranjase o întâlnire cu el, iar când a venit la Lausanne, am mers împreună în vizită la reședința lui din Versoix, cantonul Geneva, Elveția. Ceea ce m-a frapat a fost că ajungând cu trenul în gara mică de acolo, Regina însăși a venit singură să ne ia cu mașina, pentru a ne conduce la ei acasă.

(Anca și fiica ei Tatiana, cu Regele Mihai.)

Întâlnirea a fost foarte impresionantă, mai ales între sora mea și Rege. Își amintea tot despre tatăl nostru și ne-a destăinuit că îl marcase mult faptul că din cauza lui a făcut tata închisoare, precum, bineînțeles, mii de persoane ce-au fost atunci întemnițate. Eu l-am găsit pe Rege foarte modest, ușor de abordat. S-a bucurat să mă cunoască, mai ales când a aflat că sunt violonistă. Știam artiști în comun și și-a exprimat dorința să o întâlnească și pe mama, ceea ce s-a și întâmplat, iar câțiva ani mai târziu a cunoscut-o și pe fata mea, Tatiana. Eu, personal, știind cât de mult l-a adorat tata și că și-ar fi dat viața pentru el, am fost extrem de fericită, convinsă fiind că de acolo, de Sus, el ne privea zâmbind.

Ruxandra Hurezean: Ai o fată, muzician, Tatiana Eva-Marie. Viața ei cum a fost, este atașată de România?

Anca Maria: Fata mea, Tatiana, s-a născut cu muzica-n sânge, tatăl ei fiind compozitor de muzică clasică, de film și de teatru, iar eu violonistă. Cu o săptămână înainte de-a se naște, aveam un concert cu Simfonia a 8-a de Beethoven, iar ea, fericită, sau poate deranjată, bătea cu pumnișorii ritmul percuției. A crescut pe platouri de filmări, televiziune, în săli de teatru sau de concert. Tatăl ei fiind și cântăreț de jazz, ea se producea la șase ani pe scenă cu el și cu orchestra lui, deci deja-și alesese ce va fi mai târziu în viață. Eu însă, precum fac mamele românce, i-am spus că trebuie să meargă mai întâi la facultate. După bacalaureat, pe care l-a luat cu brio, fiind cea mai tânără din canton, a intrat la 16 ani și jumătate ca studentă la Sorbona, Paris, de unde a absolvit cu un masterat în literatură medievală engleză. În tot acest timp, lucra și serile cântând în cabarete, sau jucând în piese de teatru la Paris, Avignon etc. După facultate a plecat la New York, unde și-a format grupul ei de Jazz. Ea este cea care scrie toate aranjamentele muzicale. A dat concerte în aproape toată Europa, în multe părți din America, în Tailanda, China, Fiji, Insulele Mauritius, India și multe alte locuri.

(Tatiana, fiica Ancăi, muziciană și actriță.)

În timpul pandemiei, a revenit acasă, la Lausanne și împreună cu un prieten compozitor, a scris libretul unei opere, care va avea premiera în 2023. Curând va apărea pe marile ecrane un film în care ea deține rolul principal. Pe Tatiana am crescut-o cu dragoste pentru țara mea. Tatăl ei fiind catolic nepracticant, mi-a dat mână liberă în ceea ce privește orientarea ei religioasă, deci eu am botezat-o la biserica greco-ortodoxă din Lausanne. În România n-am dus-o decât când avea 13 ani, dar a fost foarte impresionant când mi-a zis «Abia acum înțeleg și simt de unde-mi vin rădăcinile. Eu sunt româncă!» Asta deoarece de mică crescuse cu povestiri despre copilăria mea și recunoștea toate locurile pe unde ne-am dus împreună. Încă nu a văzut casa mea nouă din Călimănești, dar o va vedea în această vară, când va veni în România să cânte la Festivalul de Jazz din Iași.

Ruxandra Hurezean: Te-ai întors și ai reconstruit casa bunicilor de la Călimănești. De ce?

Anca Maria: Călimănești este orașul drag al sufletului meu. Rădăcinile din partea tatălui meu sunt din străbuni adânc înfipte la Călimănești. Acolo, unde se născuse tata, era căsuța noastră de vară și am petrecut cea mai fericită copilărie plină de aventuri inocente, frumoase, prima iubire pură, primul sărut. După ce au murit părinții mei, am devenit unica moștenitoare și, neputând să înstrăinez acest pământ atât de drag și plin de amintiri, am decis să nu vând. Căsuța avea 138 de ani și nu mai putea fi renovată, deci trebuia să fie dărâmată și reconstruită. Am angajat un arhitect, așa cum zice legea, dar când i-am văzut proiectul nu am fost de acord, deoarece el voia o casă modernă, iar eu doream să-i păstrez stilul vechi cu forma de acoperiș originală și cu cerdac. În final, după multe dificultăți cu el, l-am concediat și împreună cu meșterii mei, care au fost minunați, am construit pas cu pas căsuța viselor mele. Deși nu știam nimic despre construcții, m-am documentat, am studiat și în final am conceput eu proiectul. Mi-am luat un an sabatic pe care l-am petrecut pe șantier, cot la cot cu meșterii mei, am umblat după toate actele, și cu constructorul prin toată regiunea după materiale, pentru a alege totul conform planului meu.

(Casa Ancăi din Călimănești reconstruită cu meșteri localnici.)

A fost greu, uneori am și vărsat lacrimi, dar am fost susținută de prieteni buni, plus că am simțit neîncetat prezența părinților mei. Mulți oameni din Călimănești au fost atât de generoși cu mine, încât simt că această căsuță aparține la un sfert din orășel. Acum sunt cea mai fericită că o am, construită exact pe același loc unde simt încă amprentele familiei mele și-n orașul unde am păstrat aceiași prieteni minunați pe care îi aveam în copilărie. E paradisul meu și o adevărată binecuvântare când merg acolo.

Ruxandra Hurezean: M-a impresionat dragostea ta pentru locul de origine. Dar cum ai regăsit România, ce ne spui despre ea?  

Anca Maria: Deși sunt cetățean elvețian și american și iubesc aceste două țări care m-au adoptat cu brațele deschise și unde mă simt acasă, n-am nici o îndoială că-n suflet am rămas româncă și că sunt mândră de-a fi. Cred că trăirile sufletești ale unui român sunt mai intense, mai profunde decât cele ale multor popoare. De asemenea, gândesc că legătura noastră cu pământul strămoșesc este mai strânsă, permanentă. Din păcate însă, poporul român trăiește o mare suferință de prea mult timp, de decenii, iar eu, de aproape sau de departe, sufăr împreună cu el. N-am venit niciodată în România ca turistă, sau ca o «elvețiancă cu bani», am rămas fata simplă ce eram în copilărie. Nu am mașină acolo, deci folosesc numai transporturi publice, tramvai, autobuz, autocar, rareori taxi. Îmi place să fiu aproape de oameni și să le ascult doleanțele. Am prieteni cu situații foarte modeste pe care îi respect pentru curajul lor, stau la masă și la taifas cu ei și le cunosc bine viața grea și suferințele. Uneori plâng cu ei și pentru ei, nevăzând cum ar mai putea spera la o viață mai bună, deși-i îndemn mereu ca să privească viitorul cu încredere.

(Anca și Tatiana în călătorie.)

Prietena mea Maria, de la Călimănești, m-a-nvățat o zicală din bătrâni pe care n-o știam, «Ca să fii un om realizat trebuie să sădești un pom, să construiești o casă și să ai un copil», iar eu le-am făcut pe toate trei. Am plantat un brad în curtea mea din Lausanne, am construit din temelie o casă la Călimănești și am dat viață unui copil minunat, care îmi reprezintă sufletul și țara în toate colțurile lumii. Eu însă aș mai adăuga un lucru extrem de important într-o viață de om și anume, că nu poți fi pe deplin fericit fără a ști ce înseamnă să trăiești o dragoste adevărată, a iubi și a fi iubit, iar Cel de Sus m-a îmbogățit dăruindu-mi și acest cadou prețios.

Ruxandra Hurezean: Ce ți-ai dori pentru România? Ai un mesaj pentru noi? 

Anca Maria: De când mă știu, îl ador pe Eminescu, iar de când am plecat printre străini, pribeagă, volumele lui mă-nsoțesc peste tot, deoarece, citindu-l, mă regăsesc acolo unde m-am născut, acasă. Deci ce-aș putea dori eu mai mult țării mele, decât ceea ce îi dorea el Dulcei Noastre Românii, care îmi este nespus de dragă și căreia-i doresc să iasă din necazuri și să-i înlăture pe toți conducătorii care nu o iubesc și-i fură frumusețea și bogățiile. Avem o țară minunată și zic asta fiindcă am colindat lumea, dar cu tristețe spun că nu știu dacă România noastră va supraviețui dacă nu va primi curând dragostea și tandrețea pe care o merită. Rămânem însă optimiști!

Un material realizat în exclusivitate pentru Occidentul Românesc, de Ruxandra Hurezean, în cadrul campaniei românilor de excelență din afara granițelor țării, campanie lansată în iarna anului 2015.

Articol publicat în ediția tipărită 134/Occidentul Românesc/iunie 2022.

Foto: Arhiva personală Anca Maria

Nota Redacției OR:

Ruxandra Hurezean (Cluj – Napoca) este jurnalist cu vastă experiență. Lucrează în presă de peste 27 de ani. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând atât pentru presa locală clujeană, cât și pentru cea națională. Este autoarea a cinci volume de reportaje și proză scurtă. A fost premiată în mai multe rânduri de către Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit „Premiul Mass-Media” al Ambasadei Germaniei la București pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România. În anul 2017 i s-a decernat premiul Festivalului Internațional de Carte Transilvania pentru „Cartea jurnalistului”.