Zorann Petrovici – Rigoare academică și vocație europeană în slujba adevărului istoric

Doctor în Istorie Contemporană, profesor în cadrul unor prestigioase universități spaniole, Zorann Petrovici devine astăzi simbolul unei generații de intelectuali români care, prin competență și echilibru onorează România în afara granițelor sale.

Profesorul Zorann Petrovici se distinge printr-un parcurs profesional remarcabil, întemeiat pe excelență academică, onestitate intelectuală și o profundă conștiință a valorilor europene și românești, în vremuri în care educația universitară are nevoie, mai mult ca oricând, de repere intelectuale solide și de vocații autentice.

Originar din Nădrag, județul Timiș, dar format în marile centre academice ale Europei, Madrid și Paris, Zorann Petrovici întruchipează modelul profesorului-cărturar, a cărui activitate depășește granițele unei simple cariere universitare, devenind un veritabil demers de cercetare identitară și diplomație culturală.

Absolvent al Universității Complutense din Madrid, unde a obținut licența, masterul și titlul de doctor în Istorie Contemporană, profesorul Petrovici este autorul unei teze premiate la nivel național, „Mundo nuevo, ¿diplomacia nueva?”, o lucrare care reconstituie, cu subtilitate și acuratețe științifică, metamorfozele diplomației spaniole în contextul Primului Război Mondial. Activitatea sa postdoctorală, desfășurată sub egida prestigiosului program Margarita Salas, l-a purtat la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, acolo unde a investigat, cu o privire comparatistă și profund europeană, începuturile diplomației comerciale spaniole în oglindă cu modelul francez.

În prezent, este profesor de Istorie și Relații Internaționale la două dintre cele mai prestigioase universități private din Spania, Universitatea Pontificală Comillas și Universitatea Nebrija. Autor a numeroase lucrări de referință și coordonator al unor proiecte academice de anvergură, Zorann Petrovici este și un promotor al relațiilor româno-spaniole, contribuind la consolidarea unei memorii istorice comune între cele două țări.

Nominalizarea sa, cu un scor aproape unanim, 198 din 200 de voturi, în cadrul secțiunii Educație Universitară din cea de-a V-a ediție, 2025-2026, a Campaniei Românilor de Excelență din Occident, nu este doar o recunoaștere a unui traseu profesional ireproșabil, ci și o omagiere a unei vocații puse în slujba cunoașterii și a adevărului.

Într-un an aniversar pentru Occidentul Românesc, 15 ani de activitate lunară neîntreruptă, această distincție dobândește o semnificație aparte, întrucât profesorul Zorann Petrovici devine simbolul unei generații de intelectuali români care, departe de țară, continuă să servească România prin competență, echilibru și demnitate.

Interviu cu profesorul Zorann Petrovici: „Identitatea academică se construiește între culturi, nu în izolare”

 Domnule profesor, cum v-a modelat identitatea academică trecerea prin marile centre universitare europene, precum Madrid și Paris?

Chiar dacă trăim într-o lume profund globalizată și standardizată, fiecare centru universitar își păstrează încă o anumită specificitate. În acest sens, e adevărat că formarea într-un spațiu sau altul lasă amprente distincte. Pentru mine, Universitatea Complutense din Madrid este alma mater, acolo am urmat facultatea de Istorie, apoi masteratul și doctoratul în Istorie contemporană. Încă din timpul facultății, însă, am avut un prim contact cu mediul universitar francez, printr-o bursă Erasmus la Universitatea Sorbona (Paris IV). Ulterior, am revenit la Paris pentru două stagii doctorale, la École Normale Supérieure și Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, iar mai târziu, pentru un stagiu postdoctoral de doi ani în același cadru, timp în care am predat mai multe cursuri.

Această traiectorie mi-a permis să cunosc două sisteme universitare diferite și să găsesc un echilibru între nevoia constantă de inovație, atât de prezentă în sistemul spaniol, și atașamentul profund față de tradiție, specific mediului academic francez. În Franța, spre exemplu, se practică intens metoda carteziană, o abordare analitică riguroasă, în care orice explicație trebuie fundamentată, problematizată, și nu doar descrisă. Asta determină studenții și cercetătorii să-și mobilizeze cunoștințele și să exerseze o reflecție profundă, esențială în orice demers intelectual.

Prin urmare, faptul că am studiat, cercetat și predat în două medii universitare diferite, ambele profund internaționalizate, mi-a conturat o identitate academică europeană și cosmopolită, una complexă, deschisă, care se reflectă și în temele cercetărilor mele.

Care sunt motivațiile personale care v-au orientat spre cercetarea diplomației spaniole și a relațiilor internaționale, într-un context istoric atât de complex precum domnia lui Alfonso XIII?

Uneori, deciziile fundamentale din viață sunt dificil de explicat printr-un singur motiv. Cred că atracția față de diplomație a apărut în copilărie, când aflam cu fascinație că un vecin al bunicilor din partea tatălui era ambasador într-o țară africană. Mi se părea ceva extraordinar, ideea că un om poate reprezenta statul său într-un context internațional. Mai târziu, m-a atras eleganța inerentă a diplomației, rafinamentul și capacitatea ei de a transcende măruntele conflicte ale politicii interne.

Când am înțeles că nu voi deveni diplomat, cercetarea istorică a diplomației mi s-a părut cea mai captivantă alternativă. Domnia regelui Alfonso XIII m-a atras în mod deosebit deoarece este o perioadă bogată în evenimente și transformări diplomatice, atât în privința relațiilor internaționale, cât și în ceea ce privește evoluția propriu-zisă a diplomației.

Recent, am publicat volumul La guerra del rey, în care am analizat diplomația umanitară promovată de Alfonso XIII în timpul Primului Război Mondial. Regele a intermediat, prin Casa Regală, mii de intervenții umanitare pentru familii din Europa și alte continente, ajutându-le să reia legătura cu soldați dispăruți sau prizonieri în teritorii ocupate. Printre aceștia s-au aflat și câteva zeci de români, ale căror povești sunt incluse în volum.

În ce măsură considerați că diplomația de astăzi mai păstrează rădăcini din paradigmele pe care le-ați studiat în perioada interbelică? 

Esența diplomației a rămas neschimbată: a reprezenta statul în afara granițelor, cu tact, discreție și discernământ. Un diplomat din secolul al XVI-lea, transportat într-o ambasadă de azi, ar recunoaște cu ușurință structura meseriei. Ce s-a schimbat sunt formele, instrumentele, și contextul.

Perioada interbelică este esențială în istoria diplomației moderne: a consacrat multilateralismul, a structurat diplomația economică și a profesionalizat cariera diplomatică. De asemenea, a deschis diplomația către noi actori, publici și privați, depășind modelul clasic, restrâns, al diplomației de stat. Multe dintre aceste direcții s-au consolidat și extins până azi, devenind parte integrantă a practicii diplomatice contemporane.

Cum se vede, din spațiul academic occidental, România contemporană și rolul ei în familia europeană? 

Din păcate, România este insuficient reprezentată în spațiul academic occidental, cel puțin în cel spaniol. Există, desigur, câteva lectorate active, cursuri de istorie, și personalități universitare românești bine integrate, dar România nu figurează frecvent în lucrările de sinteză sau în cercetările de anvergură. Spre deosebire de relația tradițională cu Franța, unde vizibilitatea academică este mai mare, în Spania, prezența românească este încă modestă. Când este totuși menționată, România apare în general prin prisma poziției sale geostrategice, ca membră a flancului estic NATO și UE, sau în contextul unei identități culturale de sinteză între Est și Vest, așa cum formula inspirat Neagu Djuvara.

Ce importanță are, în viziunea dumneavoastră, promovarea valorilor educației și culturii românești în afara granițelor țării?

Este esențială. Ați formulat foarte frumos, în publicația dumneavoastră, ideea că românii din diaspora nu sunt „o pagină ruptă din istoria României”, ci o „extensie a identității naționale pe scena internațională”. E o formulare pe care o împărtășesc pe deplin.

Românii din afara granițelor dezvoltă o formă aparte de apartenență, una care nu e nici inferioară, nici superioară celei trăite în țară, ci doar diferită. E o identitate compozită, influențată de cultura gazdă, dar păstrând un nucleu românesc activ. Promovarea valorilor românești, prin presă, prin asociații, prin inițiative diplomatice și culturale, este esențială pentru menținerea acestui nucleu viu.

În acest sens, publicația Occidentul Românesc joacă un rol valoros și vă felicit sincer pentru cei 15 ani de activitate. La fel, eforturile Ambasadei României și ale Institutului Cultural Român merită sprijinite și extinse, întrucât dau coerență și vizibilitate acestei „a doua Românii”.

Ați publicat lucrări despre relațiile dintre Casele Regale ale României și Spaniei. Cum evaluați astăzi rolul simbolic și identitar al Coroanei în diplomația culturală?

Consider că Monarhia este o punte între trecut și prezent, un simbol de continuitate care transcende clivajele politice. Personal, mi-aș dori ca instituția monarhică să aibă un rol constituțional activ în România, așa cum se întâmplă în democrații consolidate, Regatul Unit, Olanda, Danemarca, Suedia, Spania.

Chiar și în forma actuală, Coroana Română joacă un rol important în diplomația culturală: reprezintă un reper de stabilitate, memorie și identitate. Am participat la evenimente prezidate de Majestatea Sa Margareta și Alteța Sa Principele Radu și am observat admirația sinceră cu care sunt primiți în cercurile diplomatice și culturale din Spania. Acest respect transcende granițele și devine un vector de imagine pozitivă pentru România.

Ce mesaj ați transmite tinerilor români care aspiră la o carieră academică internațională, dar care simt adesea că drumul e anevoios sau insuficient sprijinit?

Le-aș spune să fie foarte sinceri cu ei înșiși. Să-și acorde timp pentru a înțelege dacă vocația academică este cu adevărat a lor. Este o carieră care presupune muncă enormă, sacrificii personale, o mare răbdare și o reziliență susținută în fața obstacolelor și a incertitudinilor. Este un drum competitiv și adesea lipsit de sprijin instituțional. Dar, dacă există vocație autentică și perseverență, satisfacțiile sunt profunde, poate nu spectaculoase, dar durabile. În fond, adevărata reușită nu e gloria rapidă, ci parcursul coerent, temeinic și fidel propriei chemări.

Un material realizat de: Kasandra Kalmann Năsăudean și publicat în ediția 169, Occidentul Românesc/ mai 2025
Imagini: Zorann Petrovici (Arhiva personală)

Nota Redacției:

Kasandra nu este doar jurnalistă, ci o conștiință publică activă, un spirit fondator și o forță de coeziune în diaspora românească. Imigrantă, fondatoare, redactor, editor, voluntar. Aceste titluri nu sunt simple etichete, ci mărturii ale unei vieți dedicate cu devotament cauzei românilor de pretutindeni. Din 2010, lună de lună, Kasandra dă formă și substanță unei publicații devenite reper identitar pentru mii de români din străinătate: Occidentul Românesc. Cu o experiență solidă în presa românească din SUA și Spania, semnează articole care nu doar informează, ci inspiră, promovând valori fundamentale: demnitate, respect reciproc, responsabilitate. Prin fiecare rând scris, prin fiecare analiză lucidă, Kasandra conturează nu doar povești de viață, ci direcții; nu doar relatări, ci conștiință.