Vreau guvern de plagiatori tineri!

De ce tineri? Pentru că pe vremuri se plagia altfel, se plagia pe față, se plagia chiar citând sursa de cât mai multe ori dacă era vorba de lingușeala la adresa „geniilor conducătoare” sau de falsele jurăminte de credință față de „clasici”. Țin minte că am inventariat pe două coloane nu știu câte articole ale unor somități, poate chiar academice, găsind pe coloana care inventaria cuvintele autorului-semnatar, să zicem două sute, față de patru mii sau șase mii de cuvinte, cât aveau citatele folosite. Iar aceia erau autori care luau chiar și premiul de stat tocmai pentru că citau cât mai des, cam de șapte opt ori pe pagină, sursa limbii de lemn a dictatorilor. Ca să nu mai vorbim de începutul obligatoriu al scrierii respective, în care sursa era țelul suprem al ligușirii și nu spusele ei care puteau fi chiar o prostie. Așa că, mai întâi citai sursa și apoi puneai citatul: „Așa cum ne învață tovarășul X”… și extrăgeai în continuare scriind cu foarfeca… Asta era pe vremuri, când făceai carieră cu plagiatul numit „compilare” de unde au învățat unii metoda cu întreruperea textului pentru a pune sursa mai presus de idee; așa că eu vreau tineri, ca să nu-mi mai amintească de parveniții trecutului politic. Ov.S.Crohmălniceanu avea o atât de mare specializare în a folosi asemenea argumente, încât și-a început o carte cu „Așa cum ne-nvață tovarășul Malenkov”; performanță pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la cârmă înainte de a ajunge la cultul personalității, pe care i-l începea înaintea lor un autor ce utiliza limba română. Mi-am permis această divagație numai pentru a demonstra că citarea sursei la fiecare pagină și cât mai insistent, în afară de faptul că își are originea în practicarea cultului personalității, devenise chiar metoda curentă a plagiatorilor care, sub communism, erau scuzați cu calificativul de „compilatori”, primind chiar premii, distincții și funcții de partid pentru aceasta. Și, iată că, la douăzeci de ani de când partidele politice se agresau afirmând fiecare că la ei s-au încadrat securiștii cei buni, în vreme ce ceilalți i-au promovat pe securiștii cei răi, reajungem „dialectic” în același punct, de o parte strângându-se compilatorii iar de alta plagiatorii. Realitate confirmată prin documentul prezidențial care cere, precum o declarație de avere, declarația „de neplagiat”. Or, dacă trăim într-un stat de drept, în care prezumpția de nevinovăție este constituțională, cum poți să ceri unui om căruia nu i-ai probat vinovăția o proprie declarație că este nevinovat?! Acesta este un act care demonstrează că tu, președinte, ești cel mai rău plagiator, fiindcă plagiezi metodele abuzive ale cadriștilor care te puneau să declari ce voiau ei, sau șefii lor să-ți pună la fișă; plagiezi metodele provocatoare ale securității care întocmea dosare secrete; plagiezi lipsa de morală a celor mai infecți dictatori care plătesc în jurul lor un aparat ce nu face altceva decât să fabrice documente acuzatoare pentru adversarii politici. Și îi plătești din bani publici, nu din propriul tău buzunar, asta însemnând că îi plagiezi și pe cei mai corupți dintre șefii regimurilor totalitare, cei care nu numai siluesc poporul, dar îl și fură. Ce să-i faci?!… Până și plagiatul e o problemă de cultură: Dacă ai cultură vastă, te orientezi către ce este mai nimerit, mai modern, mai inedit. Dacă ai cultura cazonă a cursului seral PCR, plagiezi și tu de la dictatorii a căror gândire ți-a recomandat-o partidul! Din pricina aceasta, în vreme ce compilatorii își folosesc acum priceperea pentru a strânge citate compromițătoare, eu aș fi fericit dacă am avea un guvern format din plagiatori tineri, bine informați în toate domeniile democrației ce se practică în cele mai civilizate state ale lumii, care să știe să-i plagieze pe cei mai productivi și mai benefici oameni politici în materie de dezvoltare națională. Să ia istoria recentă a Europei și să plagieze ce au făcut Adenauer, Willy Brandt și Helmuth Koll pentru Germania, De Gaulle pentru Franța, Margaret Tatcher pentru Anglia, miniștrii lui Baudouin sau ai lui Juan Carlos pentru Belgia și Spania, De Gasperi și Fanfani pentru Italia, Lech Velessa pentru Polonia, Vaclaw Havel pentru Cehia. Să-i plagieze bine de tot. Să-i plagieze oricum, cu și fără sursă la asterisc, în subsolul paginii sau la bibliografia finală. Să preia hălci întregi din politicile lor pozitive și să le folosească fără rușine și fără teamă de acuze, pentru un „ceva mai bine” în societatea românească. Iar, dacă li se cere de la Cotroceni declarație de neplagiat, să răspundă precum călugărul chemat la judecata ierarhilor pentru acuzația de afemeiere:

–          Poți jura aici că n-ai fost la femei?

–          Pot, Prea Sfințiți Părinți; fiindcă ele au venit la mine!

Un material realizat de Corneliu Leu – scriitor, dramaturg și regizor de film.