Vavila Popovici: Despre anormalitate

„Pesimismul meu este modul meu de a nu accepta să judec normal o anormalitate.” – Octavia Paler

Anormalitatea se definește ca fapt sau însușire de a fi anormal; situație anormală. Normale sunt considerate acele persoane care au o dezvoltare medie și manifestă capacități de adaptare echilibrată la condițiile mediului înconjurător. Există și o oarecare toleranță, dar abaterea peste limita toleranței, poate fi considerată anormală. Așa cum toleranța se aplică la bolile trupești  și la cele sufletești ale omului, putem vorbi și despre boala sufletească a societății în care trăim,  până când și cât din ea putem tolera.

Fiecare societate are anumite standarde, norme pentru un comportament acceptabil. Comportamentul care deviază pronunțat de la aceste norme este considerat anormal. Să nu uităm că un comportament considerat normal de către o societate, poate fi considerat anormal de către alta. În toate cazurile este necesar a se pune capăt la ceea ce se consideră anormalitate în societatea respectivă, a se lua sub lupă fiecare individ care o compune, pentru a se putea trage niște concluzii.

Nu cred că cineva poate fi de acord cu o societate haotică, în care legile nu se mai respectă. Poate, dacă fiecare individ ar gândi mai mult asupra consecințelor comportării sale ieșită din comun, ar putea alege un alt drum, adică un comportament normal, moral și ar ajuta societății în care trăiește. Numai scriitorul rus Dostoievski (1821-1881) în urma unui amplu studiu psihologic asupra sufletului omenesc, a ajuns la credința că lumea nu se va putea izbăvi de anormalitate. Este adevărat, cu cât am merge mai în adâncul sufletului nostru, am găsi mai multe întunecimi dar, pentru a nu ne pierde în ele, fiindcă nici timp nu prea mai avem, poate ar fi bine doar să constatăm rapid și înțelept că ceva nu este în regulă cu noi, să ieșim cât mai curând la suprafață, să căutăm lumina – „calea, adevărul, viața”.

Nu avem dreptul să considerăm normal orice dorim, întrucât există condiția regulii morale. Sunt valori morale de care nu ne putem dispensa în viața noastră și dacă ne dispensăm, riscăm să pierdem umanitatea din noi. Filozoful englez Thomas Hobbes (1588- 1679) vorbea despre oamenii care trăiesc într-o stare neglijentă, lipsită de respect față de reguli, afirmând că ei se află în stare de continuu război, adică fiecare împotriva celuilalt, fiecare fiind inamicul celuilalt, și în acest caz „noțiunile de dreptate, nedreptate, justiție și injustiție” nu-și găsesc locul. Se mai întâmplă ca cei care respectă regulile prea strict, să fie excluși; se face loc liber, și așa ne trezim cu aleși lipsiți de merite și de moralitate la conducerea unei țări.

Principalele cauze ale bolilor societății, ale fiecăruia dintre noi, pot fi: sărăcia, lipsa de educație, izolarea – adică totala lipsă de interes, dar și încrâncenarea. Asupra lor trebuie să ne concentrăm și să găsim antidotul.

Normalitatea este înscrisă în codul nostru genetic. Ea permite să ne dezvoltăm ca indivizi și ca specie, să relaționăm cu semenii noștri și cu mediul înconjurător. Cu toate acestea, de-a lungul istoriei, oamenii au denaturat caracterul normalității. Societatea s-a încadrat la un moment dat într-o dogmă anormală, rigidă, dictatorială, exclusivistă, care a servit, și mai servește și în prezent în unele locuri de pe glob, mai mult ideologiei și mai puțin naturii umane. Regimurile autoritare și totalitare sunt cele în care o minoritate își impune voința astfel încât să fie avantajată, condamnând și eliminând pe cei care îndrăznesc să gândească sau să acționeze  diferit față de modul impus, spre deosebire de țările democratice în care legea nu mai reprezintă doar voința celor puțini, ci se transformă în garantul respectării libertăților celor defavorizați. Binele general este un scop și reprezintă un compromis al membrilor unei societăți, o renunțare la anumite libertăți, astfel încât nimeni să nu beneficieze de avantaje incorecte, anulează anumite avantaje oferite de natură sau de societate unor anumite categorii sociale restrânse, de care aceștia se pot folosi pentru a-și impune voința în detrimentul majorității. În statele democratice la formularea legilor se pleacă de la principiul: „Libertatea absolută este egală cu libertatea celorlalți” menționează filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) în lucrarea sa Eseu despre libertate, adică, dacă eu pot abuza de libertatea cuiva mai slab decât mine, oricând se poate găsi cineva mai puternic decât mine care să mă constrângă. Astfel libertatea mea este absolută nu prin prisma ariei de manifestare, ci pentru că ea nu poate fi încălcată. Legea se transformă în garantul apărării libertăților și drepturilor oamenilor, respectarea acesteia devine vitală pentru dezvoltarea individului și societății în care trăiește. Cu alte cuvinte, oamenii se întorc la caracterul natural al normalității. Aceasta se întâmplă în momentul în care apare o situație de criză în viața oamenilor, catastrofe politice sau sociale, când societatea ajunge în derivă, nu se mai poate dezvolta, nu poate supraviețui fără normalitate. Oamenii încep să fie conștienți de acest fapt și doresc să se întoarcă la normalitate, de fapt la starea de echilibru pe care o aveau înainte. Când se întâmpină greutăți în reușită, înseamnă că funcționalitatea democrației este tulburată.

Omul este prin natura sa curios, întrebător, el se orientează, „adoptă principiul general al unei atitudini”, spune psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) – creator al psihologiei moderne profunde – și, „orice atitudine, ca o – predispoziție a centrilor senzoriali sau motori pentru o anume excitație sau pentru un impuls permanent – este concepută ca deprindere de a introduce obișnuitul în prestația individuală care se abate de la obișnuit”. Omul își orientează atitudinea după un anumit punct de vedere, în mod conștient sau inconștient. Și, printre altele, exemplifică Jung: „atitudinea de putere se orientează după punctul de vedere al forței exercitate de Eu asupra influențelor și atitudinilor care tind să îl subjuge”.

Petre Țuțea (1902-1991) numit și Socrate al românilor datorită preocupărilor sale filozofice, geniului său verbal și rolului educativ, în Tratatul de antropologie creștină, este însă de părere că omul actual „se întreabă util sau inutil, ia decizii de multe ori absurde și nocive”. Și fiind posedat de pasiunea întrebării, răspunsul este cel care îi va determina cursul vieții. Țuțea susține de asemenea că „depășirea naturii animalice a trebuințelor nu poate avea loc prin întrebări și soluții, prin aceste adaosuri tulburătoare ale conștiinței teoretice, ci prin conștiința moral-religioasă”.

Practic, suntem conștienți că este necesar a lupta pentru apărarea, chiar impunerea normalității, dacă ea nu poate fi dobândită pe căi înțelepte, pașnice. Și așa ajungem la întrebarea: Este Războiul o stare de normalitate sau de a-normalitate?

Putem observa că în zilele noastre valorile morale sunt încălcate cu barbarie, ceea ce determină agitația din sufletele oamenilor, agitație care se exteriorizează, oamenii se revoltă, evadează, aerul războiului îi îngrozește, războiul nefiind altceva decât „o sărbătoare a morții”. Istoricul grec Herodot (484 î.H.-425 î. H.) spunea că „în timp de pace, copiii își îngroapă părinții. În război, părinții își îngroapă copiii”. Este cumplit, poate fi un moment de răscruce atunci când se pierde tot ce este mai prețios: armonia și pacea. Vinovații acestor pierderi nu pot fi iertați, ei sunt și vor fi pedepsiți, nu vor fi lăsați să-și bată joc de omenire, deoarece, în acele momente respectul față de oameni dispare, se încalcă valorile umanității și Pacea este complet pierdută. Oamenilor demoralizați și dezorientați cineva trebuie să le redea încrederea.

Ăștia suntem! Cunoaștem ce este normalitatea și acceptăm sau suntem forțați să trăim, perioade de timp, în anormalitate. Dovadă că în ultimii 3500 de ani – statisticile spun – am avut numai 230 ani de pace, adică de normalitate.

Deși războiul este condamnat de mulți dintre noi, el este uneori judecat și simțit ca act de dreptate, cel puțin ca intenție. Este nevoie de mult curaj, răbdare și putere pentru a putea obține dreptatea, el – războiul arătând, în final, cine este mai puternic, cine este în stare a impune un echilibru, pentru o perioadă cât mai lungă de timp. Și este mai puternic cel care se luptă pentru dreptate, pedepsind pe cei care nu respectă oamenii, cei care strică echilibrul existent, cei care iau în mod nedrept și barbar viața semenilor. Dar, înainte de a trece la orice acțiune în lupta pentru dreptate, este necesară prudența, încercarea de stabilire a echilibrului prin metodele cele mai puțin dureroase, după care urmează perioada de așteptare a răspunsului. El poate fi înțelept, sau lipsit de înțelegere, tratat cu nepăsare, chiar impertinență.

Toate au ciclicitatea lor. Legea compensației lucrează pentru refacerea echilibrului pierdut. Binele se va regăsi întotdeauna în dreptate. Iată un mod de a judeca și a admite anormalitatea drept cale care, în final, nu știm încă cum, va trebui să ducă la normalitate. Întrebarea este: de ce trebuie să transformăm viața în ceva anormal și nefiresc, catastrofal, pentru a ajunge apoi, cu greu la normalitate, la echilibru? „Viața noastră, spunea un savant român, este o ascensiune pe crestele unui munte; un pas greșit este suficient pentru a aluneca pe una sau pe o altă pantă și odată alunecat, este foarte dificil de a ne opri și uneori chiar imposibil”.

Autor: Vavila Popovici – Carolina de Nord

Citește și