Ceramica smălțuită: un vechi meșteșug reinventat în modernitate pe principii ecologice

Într-un atelier din cetatea Sarmizegetusa Regia, în vechea Dacie, un meșter dac făurește, cu migală, vase din lut, pe care le pictează apoi cu motive florale. În același timp, în alt colț de lume, la zeci de mii de kilometri distanță, un meșter chinez face dragoni, cu propria-i tehnică, dar și ornamente pentru palatul regal. Mii de ani mai târziu, și într-o parte de lume, și în cealaltă, obiectele create de ei sunt descoperite și studiate. Din fericire, arta nu s-a pierdut. Mai sunt și acum artizani care o duc mai departe și ne încântă cu obiecte coborâte din vremuri de demult ori adaptate cerințelor moderne.

Arta prelucrării lutului este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omenirii. Într-o peșteră din provincia Hunan, din China, au fost descoperite piese de ceramică a căror vechime a fost estimată la peste 18.000 de ani. Dar se pare că vânătorii-culegători din Moravia ar fi folosit prima oară ceramica acum 26.000 de ani. În sensul agreat de istoria artei, ceramica se referă la vase realizate cu scop practic ori artistic sau diverse obiecte decorative, cu simplu rol estetic. Obiectele se obțin din materiale anorganice, non-metalice, care devin solide și durabile prin arderea la temperaturi foarte ridicate, odată ce au fost modelate de mâna unui artizan.

Mărturie a vremii dacilor este, pentru noi, ceramica de culoare neagră (care, în prezent, se mai produce în foarte puține ateliere din România). Aceasta se obținea arzând vasele în gropi mari, cu formă conică și vârful în sus, care comunicau prin canale cu gropile mai mici alăturate, în care se făcea focul. Acum, arderea se face în cuptoare închise în partea de sus și la gurile de foc, iar culoarea neagră vine de la arderea fără oxigen. Însă nu doar ceramica simplă a însoțit omenirea în parcursul ei, ci și cea smălțuită. Aceasta trebuie arsă la o temperatură de aproximativ 1.100 grade Celsius, într-o primă etapă, apoi arsă din nou, după smălțuire, la o temperatură de aproximativ 900 de grade Celsius. Tehnica aceasta duce la formarea unui înveliș solid, lucios și etanș (o suprafață sticloasă) peste suprafața ceramică simplă.

Arta ceramicii smălțuite este foarte veche în China. Acolo se obțineau fie plăci ceramice utilizate în construcții – inclusiv la palatele regale, fie obiecte decorative extrem de creative. Au fost descoperite astfel de plăci datând din dinastii precum Han, Tang, Song, Yuan, dar și din vremea dinastiilor Ming și Quing, perioade în care aceste elemente arhitecturale deveniseră foarte populare. Le găsim în săli ale palatului din Orașul Interzis din Beijing, la case somptuoase ale înalților oficiali, ba chiar și în temple ceremoniale – inclusiv în celebrul Templu al Cerului. Culorile care desăvârșeau aceste obiecte erau galben, verde albastru sau negru; dincolo de rolul lor estetic, acestea aveau și semnificație politică.

Provincia Shanxi din China este renumită pentru ceramica sa smălțuită: acest meșteșug s-a păstrat neîntrerupt aici de peste o mie de ani și multe familii și-au construit afacerile și existența prin el. Perpetuarea acestei îndeletniciri a fost posibilă din două motive: extragerea cărbunelui din regiune (activitate care a generat apariția, ca produs derivat, a unui tip de argilă cu conținut redus de aluminiu, devenită materie primă pentru ceramiști) și tradiția puternică a transmiterii meșteșugului în familie, din tată în fiu. Familia Su este un astfel de exemplu: se numără printre cele mai vechi trei familii de meșteșugari ceramici din Shanxi, cu o tradiție proprie de peste 680 de ani. Ei au început să fabrice plăci ceramice smălțuite în anul 1522, pentru curtea imperială din vremea dinastiei Ming.

Povestea lor de aproape șapte secole a trecut prin numeroase încercări și schimbări – pentru că evoluția societății își pune întotdeauna amprenta și asupra vechilor tradiții și meșteșuguri, a felului în care sunt păstrate ori reinventate și a modului cum sunt percepute de către public și piață. O placă de ceramică smălțuită purtând inscripția “Mazhuang Shantou Su Style” a fost descoperită în timpul restaurării misteriosului Oraș Interzis din Beijing. Pentru a documenta tehnica Su de obținere a ceramicii smălțuite, Ministerul Culturii din China a desemnat, în anul 2007, un specialist să viziteze provincia Shanxi și familia purtând numele de pe placă. Acesta a descoperit că familia încă mai păstrase meșteșugul, deși trecerea lui de la o generație la alta nu fusese lipsită de obstacole. Reprezentantul celei de-a opta generații, Su Yongjun, lucra, la acel moment, în industria transporturilor, pentru că așa dictaseră vremurile.

”Când eram copil, mergeam cu bunicul meu la fabrica de ceramică pentru a învăța, astfel că această tradiție m-a influențat profund. Bunicul meu s-a așteptat mereu ca eu să moștenesc afacerea, când va fi timpul potrivit. Dar multe fabrici de acest fel s-au închis din cauza poluării excesive pe care o generau (toate foloseau lemn și cărbune pentru ardere). Așa am ajuns să lucrez în transporturi”, rememorează bărbatul de 51 de ani. La trei luni după vizita specialistului de la Ministerul Culturii, însă, el a decis să investească în fondarea unei noi fabrici, care să producă din nou ceramică smălțuită prin tehnica Su – creată de strămoșii săi, dar fără să polueze. A renunțat la lemn și cărbune și a ales gazul și electricitatea. A implementat principii ecologice pe fundamentul vechii tradiții, înființând, alături de tatăl său (Su Fugen), bunicul său (Su Jie) și profesorul său (Ge Yuansheng), o nouă companie: Taiyuan Shantou Peacock Blue Glazed works Co. Ltd.

”Un an mai târziu, în 2008, tehnica Su a fost inclusă în patrimoniul cultural al Chinei”, spune Su Yongjun. Dar el abia începuse lupta pe drumul dificil al recuperării meșteșugului și al reinventării lui în epoca modernă. Primul pas a fost trecerea la energia verde. Al doilea pas a fost recuperarea culorii albastru-păun, cea mai apreciată și mai greu de obținut culoare din această industrie. ”Am făcut mii de experimente. Am adunat informații, am renunțat la substanțe sintetice și am lucrat numai cu minerale, am vorbit cu bătrânii. Timp de doi ani am experimentat continuu. Dar am reușit să refacem culoarea”, spune mândru Su Yongjun. A treia decizie de business a fost respingerea comenzilor de duzină și orientarea către lucrări de artă, realizate integral manual și spre piețele de elită. Acum, ținta sunt hotelurile și construcțiile de mare amploare, după ce reacția inițială a pieței a fost pozitivă.

Cu Su Yongjun lucrează acum și cei doi băieți ai săi, Su Qi (25 de ani) și Su Wangsheng (21 de ani). Astfel, patru generații de artizani creează, împreună, după o tehnică veche de sute de ani, dar adusă în modernitate, obiecte care mai de care mai interesante și mai frumoase: litere chinezești, suporturi de penițe, pecete, dragoni, lei, cărămizi florale, bonsai, statuete Buddha, diverse suveniruri. Din toți cei implicați în activitate, șase sunt membri ai familiei, patru sunt rude, iar pe lângă aceștia mai sunt nouă muncitori angajați. În plus, familia colaborează cu universități și școli, astfel că 12 studenți urmează să își petreacă patru luni la fabrica Su, ca interni (ucenici). Iar în fiecare sâmbătă și duminică, familia Su primește elevi de la școlile primare și secundare.

O astfel de deschidere din partea tinerelor generații înspre vechile meșteșuguri ne dă speranță că ele nu se vor pierde. Mai mult decât atât, este îmbucurător faptul că artizanii prezentului gândesc în termeni ecologici și găsesc soluțiile verzi necesare dezvoltării unor afaceri eco-friendly. Întorcându-ne privirea din îndepărtata Chină înapoi în ograda noastră, îl găsim pe ceramistul Dan Leș în orașul maramureșean Baia Sprie. Adept declarat al ceramicii dacice, acesta păstrează nealterată tehnica de producere a obiectelor: de la pregătirea atentă a lutului până la ardere. Obiectele create de el sunt menite folosirii zilnice: farfurii, ulcioare, căni, amfore de vin, lămpi, vase de ulei, apă, de pălincă. Produsele create de mâinile lui sunt foarte populare, căci poartă cu ele simbolul conservării și perpetuării unui obicei tradițional amenințat de tăvălugul globalizării.

La rândul lor, olarii din Rădăuți și Marginea (județul Suceava) continuă vechiul meșteșug dacic. Specificul vaselor produse aici îl reprezintă desenele cu figuri geometrice sau florale în culori vii – maro, verde, galben, pe fond roșu sau alb. Ceramica de la Marginea, precum cea de Corund, este renumită pe plan internațional. Potrivit istoricilor, începuturile olăritului la Marginea datează în jurul anului 1500. Una dintre familiile care păstrează de mai multe generații meșteșugul este familia Colibaba: de aproape 200 de ani, ei fac și vând produse ceramice. Și în familiile tradiționale de țigani s-a practicat (și încă se practică) transmiterea unui meșteșug din tată în fiu. Spre exemplu, țiganii reuniți în întreprinderea socială “Meșteshukar Butiq” din București sunt argintari, împletitori de răchită sau de nuiele de alun, fierari sau căldărari.

Așadar, fie că privim înspre Estul îndepărtat, fie că scrutăm bine spațiul nostru mioritic, găsim exemple care ne demonstrează că anumite tradiții, anumite îndeletniciri pot rezista trecerii timpului. Fie că sunt păstrate nealterate, fie că sunt reinventate în epoca modernă, ele rămân alături de noi; ne însoțesc, generație de generație, pentru a ne reaminti, constant, de frumusețea inegalabilă a spiritului creator al umanității.

Autor: Camelia Jula

Foto și video (China): BON Cloud

Foto și video (România): Matei Pleșa / Fascinația meșteșugului

Citește și