„Tirul cu arcul nu mi-a schimbat viața, ci a devenit viața mea!”

 

La 18 ani nu demult împliniți, Bea este dublă campioană europeană la tir cu arcul și deține numeroase alte titluri naționale și internaționale. Subțire, blondă, frumoasă, delicată – dacă o vezi pe stradă nu zici că îmblânzește un arc cu săgeți pe care le trimite drept la țintă! De șapte ani însă, Beatrice Miklos (Bea) practică acest sport și a ajuns la un nivel de performanță de excepție. Drumul ei duce, fără îndoială, către Jocurile Olimpice.

Bea este din Vulcan, județul Hunedoara – adică din Valea Jiului, o regiune considerată exclusiv minieră și vitregită de condiții pentru performanță în alte domenii. Dar, în vreme ce adolescenții de aici își ocupă timpul cu pasiuni poate mai „obișnuite”, Beatrice se antrenează minim trei ore pe zi, șase zile din șapte, pentru ca zborul săgeților ei să țintească (cel puțin) o viitoare medalie olimpică. Este legitimată la Clubul Sportiv Municipal Deva, cu baza de antrenament la Aninoasa, în Valea Jiului.

La cele mai recente Campionate Europene de Field din Porec (Croația), desfășurate între 3 și 12 septembrie, Federația Română de Tir cu Arcul a obținut, prin sportivele sale, primele două titluri de campioane europene din istoria tirului cu arcul din România (la individual olimpic junioare și echipe junioare). De asemenea, s-au mai obținut o medalie de argint și una de bronz. Medaliata cu aur a fost Beatrice Miklos, ea făcând totodată parte și din echipa feminină de junioare, alături de colegele ei Andreea Albu și Elena Topliceanu, echipă care a câștigat și ea aurul. În ciuda performanței istorice pentru acest sport în România, mass-media naționale au ales să ignore rezultatul și să nu scrie despre acest succes.

Dar pentru Beatrice lucrurile nu se vor opri aici. În prezent, ea este în clasa a XII-a la Liceul Tehnologic Mihai Viteazul Vulcan, profil filologie. Îi place să iasă cu prietenii, când are vreme ori să se uite la seriale thriller, polițiste, de spionaj, politice, cu armată („tot ce nu e, teoretic, considerat feminin”, râde ea). Îi place beletristica polițistă, mai cu seamă Agatha Christie. Își dorește să ajungă la Facultatea de Psihologie și să practice psihologia sportivă.

Camelia Jula: Cum ai început să tragi cu arcul?

Beatrice Miklos: Era cam prin 2014, iar fratele meu mai mare Edi deja practica tir cu arcul. Eu mereu mergeam cu el, dar eram un simplu spectator. Apoi la un moment dat am încercat și eu să trag, am tras o dată să văd cum e, am uitat de el o perioadă, a fost ca o joacă, la început. De la un moment dat însă am început să mă țin serios de treaba asta.

Camelia Jula: Care a fost acel moment, mai exact?

Beatrice Miklos: A fost o întâmplare, era vorba de un concurs care se ținea chiar aici în zona noastră, la Aninoasa și am fost împinsă de la spate de tatăl meu, de fratele meu, de antrenorii de acolo – hai și tu, hai și tu – și… am mers. Am tras atunci la categoria de copii – începători, dar mi-a plăcut atmosfera de concurs. Erau mulți concurenți, arcuri colorate, ținte… Cred că asta mi-a plăcut cel mai mult, la acel moment și, treptat, am început să îi dedic acestui sport tot mai mult timp, de la un antrenament pe săptămână (inițial) am crescut gradual. Acum fac și două antrenamente pe zi uneori. Când sunt acasă, fac un antrenament pe zi timp de șase zile din șapte, iar când suntem în cantonamente centralizate, două pe zi. Cam trei ore fiecare, plus înviorare de dimineață. 

Camelia Jula: Ce înseamnă mai exact acest antrenament?

Beatrice Miklos: Când sunt acasă, fac antrenamentul după școală (după-masa), iar acesta include mai multe aspecte: antrenament de forță, la sală, unde antrenăm mușchii specifici, respectiv de tehnică, unde efectiv tragem cu arcul la țintă și lucrăm la postură. Când suntem în cantonament, e mult mai bine organizat, pentru că doar asta facem toată ziua. Dimineața ieșim la alergare, facem cardio, apoi luăm micul-dejun, facem primul antrenament, în funcție de etapa de pregătire în care suntem. Spre exemplu, dacă urmează imediat un concurs, nu putem forța prea tare, ca să nu declanșăm febră musculară sau alte probleme, așadar antrenamentul nu e mereu la fel. Prânz, odihnă, al doilea antrenament și cam asta e ziua de cantonament.

Camelia Jula: Tu ești foarte subțirică, cum reușești să stăpânești arcul? Și ai nevoie de o dietă anume, ca alți sportivi sau nu contează foarte mult acest aspect?

Beatrice Miklos: Suntem un sport norocos, nu contează atât de mult kilogramele sau fizicul, dar da, încercăm să mâncăm echilibrat și, în general, să mâncăm, pentru a avea de unde să ne tragem energia. Eu stăpânesc arcul prin foarte multă pregătire fizică și tehnică. Am fost la nutriționiști, la insistențele antrenorului, am făcut analize, orice, doar ca să mă îngraș, dar pur și simplu nu mi-a ieșit! Așa că lucrez cu ce am. Am un arc mai slab decât în mod normal, dar o tehnică bună pe un arc mai slab tot va propulsa săgețile în locul potrivit. Cât despre dietă… mie îmi place foarte mult mâncarea gătită, de acasă, mâncarea mea preferată sunt ficățeii în sos de ceapă și vin, îmi place ciorba rădăuțeană, ca desert, laptele de pasăre. Mănânc și fast-food sau pizza, dar, dacă ar fi să aleg, aș alege mereu o supă de la mama!

Camelia Jula: Tirul cu arcul este și un sport al minții, care presupune o foarte bună concentrare. Cum îți pregătești mintea pentru competiție și în competiție?

Beatrice Miklos: Noi la club sau federație nu avem psiholog, ne-ar prinde foarte bine, dar nu este, așa că încercăm fiecare să ne pregătim pe cât putem noi singuri, cu familia, cu antrenorul, din orice sursă reușim. Eu, înainte de competiție, încerc să mă bucur de moment, de faptul că sunt acolo, că am oportunitatea să concurez, fără să pun prea multă presiune pe mine la nivel conștient, pentru că subconștient ea oricum există. Iar în timpul tragerii încerc să îmi induc starea de gol mental, în care nu mă gândesc la absolut nimic și las instinctele să lucreze. Da, sunt o persoană emotivă, sunt sensibilă, dar controlul emoțiilor vine în timp. La primul meci, e normal ca oricine să aibă emoții, dar cu cât ai mai multe meciuri și competiții în spate, te obișnuiești cu senzația și îți controlezi bătăile inimii.

Camelia Jula: Există o conexiune între tine și arc, partenerul tău în acest sport? Și ce fel de arc utilizezi?

Beatrice Miklos: Pentru a lucra la potențialul maxim, arcurile se schimbă periodic. Nu rămânem prea mult cu același arc, așa că nu putem vorbi de o conexiune așa profundă pe cât ar părea. Dar există o anumită relație, pentru că noi ne putem personaliza cât de cât arcul: putem alege culoarea sau să îl accesorizăm puțin (cât să nu influențeze buna funcționare) și îți dă o stare de bine când ai un arc frumos, care e pe placul tău, în culoarea ta preferată… Îți place să îl ții lângă tine! Cât despre tipurile de arc și ce utilizez eu, aici vorbim de trei tipuri: Olimpic (cel cu care trag eu), Compound, care se folosește și la vânătoare (cu lupă în sistemul de ochire și scripeți care rețin tensiunea din arc ca să nu o simți, de asta este și mai precis acest tip) și arcul Barebow, așa-numit tradițional, fără sistem de ochire, fără sistem de stabilizare, doar arcul, coarda și săgeata. Eu am tras dintotdeauna cu arcul olimpic și aici voi rămâne, e competiția cea mai mare, e cel mai performant, cu el ajungi la Olimpiadă.

Camelia Jula: La câte competiții ai participat până acum și care îți sunt cele mai dragi reușite?

Beatrice Miklos: Nu știu numărul exact de competiții la care am participat, cred că la nivel național sunt peste o sută. Practic, eu am început acest sport chiar printr-un concurs! Am 15 titluri de campioană națională, doar la individual, nu le număr și pe cele pe echipe. Am 11 medalii internaționale, de când am intrat în lotul național de cadeți și juniori (sub 21 de ani juniorii, sub 18 ani cadeții). Eu aveam cam 13 – 14 ani când am intrat în lot. Din 2019 sunt în lotul de seniori, care teoretic ar trebui să însemne peste 21 de ani, dar eu aveam aproape 16 ani când m-au luat. Printre cele mai importante medalii se numără, desigur, cele 11 internaționale, iar ultimele două (cele mai recente) îmi sunt cele mai aproape de suflet, pentru că sunt medalii de campioană europeană – nu e doar medalia la individual, ci și cea cu echipa de fete. De asemenea, calificarea la Jocurile Europei de la Minsk s-a ținut la noi la București; nu știu câtă lume știe asta, dar cu un an înainte de Olimpiadă se ține o mini-Olimpiadă pe continent, care se numește Jocurile Europei. Acum doi ani, ele s-au ținut în Belarus, iar acolo calificarea e la nivel internațional. Eu am câștigat turneul de calificare, am obținut loc-cotă pentru România și tot eu am și reprezentat țara noastră acolo, așa că și medalia de acolo îmi aduce multă bucurie.

Camelia Jula: Ce îți place cel mai mult la acest sport?

Beatrice Miklos: Cel mai mult îmi place complexitatea sa, de care aproape nimeni nu își dă seama. Pare simplu: Ce faci? Tragi cu arcul! Nimeni nu realizează cât de fizic e, de fapt, cât de mental și emoțional deopotrivă. De asemenea, îmi place imprevizibilul acestui sport. La noi, vremea ne influențează foarte mult, poate să fie ploaie, vânt, noi stăm și tragem. Dar un vânt de zeci de kilometri pe oră influențează, evident, zborul săgeților.

Camelia Jula: Și ce faci când ai o astfel de provocare, cum te adaptezi?

Beatrice Miklos: Subiectul cu vântul pentru mine e sensibil, pentru că eu am un arc considerabil mai slab decât al oponenților mei din alte țări – asta e, sunt micuță, nu pot să am cel mai puternic arc de pe teren, evident. Vântul îmi influențează și mai tare zborul săgeții, în aceste condiții. Așa că pe parcursul anilor m-am obișnuit să mă adaptez la situație și nu mai ochesc în mijlocul țintei (la noi se numește ochire cu corecție): dacă vântul bate din dreapta înspre stânga, eu o să ochesc la dreapta de centru, ca să anticipez faptul că vântul îmi va duce săgeata spre stânga.

Camelia Jula: Care au fost cele mai mari provocări pentru tine în practicarea acestui sport?

Beatrice Miklos: Sunt două și ambele țin de acceptare. În primul rând, să accept că nu sunt o adolescentă ca oricare alta și nu o să pot să fac ce fac alte persoane de vârsta mea, pentru că am ales să nu am atât de mult timp liber. Iar în al doilea rând, să accept că sunt un simplu sportiv și că, de multe ori, chiar dacă mie lucrurile nu mi se par corecte, nu am ce să fac decât să îmi fac treaba de sportiv. Niciodată nu m-am plâns de condițiile în care ne antrenăm, deși, spre exemplu, pe timp de iarnă, ne antrenăm într-o sală în care antrenorii noștri fac focul în sobă, ca să ne încălzim, spațiul e mic, nu încăpem toți, mergem pe ture… Dar eu aleg să nu văd asta ca o problemă, știu că e loc de mai bine, dar acum astea sunt condițiile. Cel mai greu mi-a fost să accept că susținerea nu vine întotdeauna de unde ar trebui să vină, ci poate din locuri neașteptate, deci cred că oamenii au fost cea mai mare provocare pentru mine. Ei m-au dezamăgit cel mai mult.

Camelia Jula: Familia însă a fost mereu alături de tine, chiar implicată în mod direct…

Beatrice Miklos: Da, părinții mei mă susțin amândoi în mod egal, dar diferit. Tata mă susține activ, e mereu acolo, mă duce la antrenamente, mă ajută cu echipamentul, e parte din echipă. Mama mă ajută de acasă, mă susține emoțional, alege să nu fie cu mine la competiții ca să nu îmi transmită și emoțiile ei, că… nu am nevoie de emoții în plus!

Camelia Jula: Care sunt costurile practicării acestui sport?

Beatrice Miklos (zâmbește): Aici îl las pe tata să vină cu datele concrete. (În discuție intervine Zoli, tatăl lui Beatrice): Echipamentul cu care trage Bea acum se ridică undeva la peste 3.000 de euro. Dar nu poate trage zece ani cu același echipament, tehnologia avansează și dacă nu ții pasul cu ea, nu ai nici rezultate. În limita posibilităților Federației, putem spune că suntem încă un caz fericit (și ea, și colegi din lotul național au primit echipament de ultimă generație de la Federație, de la Comitetul Olimpic). Asta înseamnă foarte mult, căci dacă trebuia să susținem noi… nu știu dacă reușeam chiar la acest nivel. Dar pe lângă echipament sunt alte costuri. Bea face naveta zilnic la antrenament 30 de kilometri. Nu avem în localitate înțelegere și susținere pentru o bază sportivă de pregătire pentru tir cu arcul, deși ne-am oferit voluntari (unii dintre noi, părinții) pentru a ajuta un astfel de proiect. Însă un lucru bun a fost că în ultimul timp au avut multe cantonamente, susținute de Federație, de Comitetul Olimpic, iar rezultatele se văd. Una e să te antrenezi o dată pe zi, după ce vii de la școală, cu diverse alte probleme în minte, alta e să fii în cantonament, concentrat doar pe ce ai de făcut acolo.

Camelia Jula: Cum s-ar putea îmbunătăți și mai mult situația?

Zoli Miklos: În ultimii doi ani chiar s-a simțit o îmbunătățire, sportivii au început să primească indemnizații de la club; chiar dacă sunt mici, copiii se bucură de ele. Federația a preluat baza de la Aninoasa și se face o reparație capitală acolo, sperăm ca în curând să avem cantonamente aici. Premise sunt să fie mai bine, dar depinde și de ce se întâmplă cu clasa politică, că la noi… vine un ministru, vede, promite, ajungi să faci proiecte și când să le pui în practică, ministrul e schimbat și o iei de la capăt. E păcat că la nivel de începători copiii încă folosesc arcuri, săgeți învechite, pe care nu le mai folosesc cei care sunt la nivel de performanță. Și asta cu siguranță le afectează rezultatele. Or, o investiție în echipament mai nou, mai modern, ar da alte șanse multor altor copii doritori să practice acest sport. Ceea ce mi se pare mie cel mai trist însă este că ei își sacrifică tinerețea și timpul pentru a obține rezultate, iar alții nu văd lucrul acesta.

Camelia Jula: Bea, cum ți-a schimbat ție viața tirul cu arcul?

Beatrice Miklos: Tirul cu arcul nu mi-a schimbat viața, ci a devenit viața mea. Este epicentrul universului meu, totul se învârte în jurul lui. Dacă mă cheamă cineva să ies undeva, verific când am antrenament. Dacă plănuim o vacanță cu familia, o facem în funcție de sezonul de competiții. Dacă iau un medicament, primul lucru la care mă uit e să nu fie considerat dopaj.

Camelia Jula: Timp liber mai ai, și pentru alte activități? Sau totul e dedicat calificării la Olimpiadă, dacă acesta e planul de viitor?

Beatrice Miklos (râde): Nu prea am timp liber! Dar în măsura în care pot îmi place să încerc lucruri noi, mi-am luat brevet de scuba diving, am fost cu para panta, schiez… Am încercat și să învăț să cânt la chitară, dar am simțit că nu e pentru mine. Am realizat că mă atrage mai mult partea sportivă. Cât privește calificarea la Olimpiadă, nu știu dacă e un plan de viitor, că nu depinde numai de mine, dar mi-aș dori, ca orice sportiv, să mă calific. Voi participa la competițiile de calificare, cu siguranță. Anul acesta însă mă axez în principal pe studii, vreau să merg la Facultatea de Psihologie, ca să pot profesa apoi psihologie sportivă. Vreau să fac și școala de antrenori de tir cu arcul. Știu cât de mare nevoie am avut și am eu de consiliere psihologică în acest sport și vreau să fiu eu, pentru alții, ceea ce eu nu am avut.

Un interviu de Camelia Jula, în exclusivitate pentru Occidentul Românesc

Foto: arhiva personală Beatrice, Zoli și Dana Miklos