„Învață-i pe copiii tăi cât mai devreme ce ai învățat tu mai târziu în viață!”

Campania de excelență a românilor din diaspora derulată de publicația Occidentul Românesc vă face cunoștință, în ediția lunii octombrie, cu Ciprian Manea, specialist în industria IT, stabilit în Finlanda de 20 de ani, care a înființat în România Asociația unPi pentru Școlari (www.unpi.ro) ca să îi ajute pe copiii români din familii defavorizate să învețe programare.

Ciprian este din Târgoviște; a început să învețe programare încă din liceu (unde era la clasa de informatică), apoi a urmat Facultatea de Automatică și Calculatoare de la Politehnica din București. Era încă adolescent când i-a creat tatălui său un program de contabilitate, ca să îi ușureze munca. Ulterior, a lucrat în primele firme de internet service provider din România. Când ocazia i s-a ivit să plece în Finlanda, la un loc de muncă mult mai bun, a luat avionul și a plecat. Este căsătorit și are două fete (una de 13 ani, una de 15 ani). Sincer, la obiect și deschis, cu simțul umorului, Ciprian mărturisește că pasiunea lui din prezent este să se învețe pe sine ce să îi învețe pe alții (mai exact, pe copii), după vorba care spune „învață-i pe copiii tăi cât mai devreme ce ai învățat tu mai târziu în viață”.

Asociația pe care a înființat-o în România (unPi) a pornit de la o idee simplă: să îi învețe programare pe copiii care nu își permit cursuri sau calculatoare, oferindu-le un tip de calculator mic, Raspberry Pi (model inventat în Marea Britanie special pentru a fi utilizat în scop educațional). Aceste calculatoare se pot conecta, spre exemplu, direct la televizor și, astfel, copiii pot participa la cursurile online. În urmă cu doi ani, înainte de a crea asociația, a trimis e-mailuri către 65 foști colegi de serviciu (majoritatea aflați cu locurile de muncă în afara României) și, cu ajutorul donațiilor primite de la cei care au răspuns apelului său, a reușit să ofere 18 calculatoare, în prima fază. În prezent, numărul calculatoarelor donate s-a ridicat la 30. Cursurile sunt lunare și se concentrează pe limbaje de programare complementare școlii (cum ar fi Scratch sau Golang).

Scopul demersului lui Ciprian este simplu: vrea să îi ajute pe acești copii să se ajute pe ei și să își ajute totodată familiile. IT-ul este unul din puținele domenii în care contează ce știi să faci, nu dacă ai o diplomă. Inclusiv marii giganți IT au renunțat la a mai cere diplome de facultate dacă vrei să lucrezi pentru ei și se uită mai ales la ce știe fiecare aplicant să facă. În paralel cu faptul că îi învață programare pe copiii români, Ciprian încearcă să le dezvolte și spiritul antreprenorial, în așa fel încât la momentul la care vor ieși pe piața muncii aceștia să aibă inclusiv curajul lansării unei afaceri proprii.

Camelia Jula: Când ați plecat în Finlanda și de ce tocmai acolo?

Ciprian Manea: Aici a zburat avionul! (râde cu poftă). Am plecat în 2000 pentru că așa a fost conjunctura. Cred că Finlanda m-a ales pe mine și mai puțin eu pe ea. Nu mă gândeam să emigrez, dar în drum spre facultate să-mi ridic diploma am descoperit că aproximativ jumătate din colegii cu care m-am întâlnit în sens invers plecau – fie la Paris, fie la Berlin sau în alte părți. Până să ajung să îmi iau diploma, deja mă întrebam: stau sau plec? Acasă deja știam ce mă poate aștepta.

Camelia Jula: Și oferta de plecare cum a venit?

Ciprian Manea: Oferta a venit de la Nokia (adică din Helsinki), la recomandarea primului meu șef de la prima firmă care m-a angajat. Am avut norocul unui prim job la care am avut libertatea să facem ce vrem la muncă, aspect care și-a cam pus amprenta pe cariera mea ulterioară. Așa că atunci când m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Nokia, am spus da, cum ziceam mai înainte, acasă știam deja ce mă așteaptă.

Camelia Jula: Reacția familiei care a fost?

Ciprian Manea: Trăiam deja de cinci ani în București, au fost ok să merg la interviu, lacrimile au fost la plecare.

Camelia Jula: Cum a fost adaptarea la noua patrie (climă, limbă, societate)?

Ciprian Manea: Clima a fost cea mai ușoară: când mergi la muncă e beznă (am început să lucrez acolo în ianuarie 2001), când te întorci de la muncă e beznă, mai ai și tu timp să programezi, că și așa nu are rost să mergi (prin beznă) nicăieri. Limba nu o vorbesc, vorbim doar engleza (și română, acasă). Profesional a fost cel mai „greu”: în 2001 – 2004, Nokia era firma perfectă: toți dornici să ajute, buni camarazi, vârste diferite, personalități diferite, naționalități diferite, acolo am avut primul coleg cu deficiențe de vorbire, primul coleg în scaun cu rotile… Șefa diviziei ne știa pe toți cei 300 și ceva de angajați ai ei după numele preferat sau folosit între prieteni. O vreme demult apusă. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci.

Camelia Jula: Care au fost și au rămas lucrurile care vă plac cel mai mult în patria adoptivă?

Ciprian Manea (zâmbește): Abia aștept să scăpăm de interdicția asta pe timp de Covid cu distanța între persoane de 2 metri ca să revenim la standardul finlandez de 5 metri! Ok, acum serios vorbind, îmi place foarte mult aici aerul curat, îmi plac nopțile lungi și albastre (un albastru greu de explicat în cuvinte, care apare când soarele încă nu a apus), îmi place faptul că avem acces la Marea Baltică, păduri sunt peste tot, parcuri în centru. Nu am mașină și nici nu am nevoie, aici îți poți regla ceasul după autobuze.

Camelia Jula: Care a fost parcursul profesional în Finlanda?

Ciprian Manea: Am făcut mai tot timpul același tip de meserie: system engineering, sub diverse titluri. Ăsta e un soi de „te asiguri că totul (va) merge bine, mai bei o cafea, mai citești o carte”.

Camelia Jula: Asociația unPi (www.unpi.ro), proiectul prin care deschideți orizontul copiilor români către lumea programării – cum a luat ființă acest program, cum ați reușit să îl dezvoltați și câți copii beneficiază acum de el?

Ciprian Manea: În prezent avem în jur de 30 – 35 de familii beneficiare și o activitate relaxată, fluctuantă. Prioritatea juniorilor este școala (clasică), odihna, familia, socializare cu prietenii, joacă și apoi unPi (când au timp). Ne-am dorit să îi lăsăm pe ei să fie interesați să facă, să învețe, ca să aibă motivație. Noi nu putem face minuni dacă ei nu au dorința de a învăța. Cât despre geneza proiectului… Dacă mă întrebai pe mine, Ciprian, dacă aș fi făcut voluntariat înainte de 2019 (anul când am fondat unPi), ți-aș fi răspuns: contribui ori am contribuit la Crucea Roșie (pentru proiecte în Africa), dar din păcate nu am timp pentru altceva. Ce s-a schimbat în 2019? În primăvara lui 2019 am realizat că se pot schimba destine cu ajutorul tehnologiei. Sincer, viziunea inițială a fost cu totul alta, dar am conștientizat relativ repede că acea viziune este imposibil de atins; asemenea unui ogor, care dacă nu a fost desțelenit și arat în prealabil, nu va permite niciodată ideii tale să prindă rădăcini. Da, unul din bunicii mei a fost țăran. Cel mai important sfat al lui: „Nu-ți alege agricultura drept profesie, e o muncă foarte grea, niciodată nu ești total sigur de recoltă”. Și uite că, metafizic, tot la agricultură am ajuns. Așadar secretul nostru este faptul că schimbăm destine. Fără nicio urmă de îndoială. Nu la trecut, nu la viitor. La prezent.

Camelia Jula: Cum se pot alătura voluntari misiunii unPi?

Ciprian Manea: UnPi este locul unde faci ce vrei la muncă. Oferim voluntarilor autonomie – fac ce vor, când vor, dacă vor. Ce le cerem este să fie foarte buni și serioși în ceea ce își asumă că fac. Dacă se apucă de ceva, vreau să fie dus la capăt perfect. Suntem cu toții „nomazi digitali”, toată lumea lucrează remote (de dinainte ca termenii aceștia să ajungă o modă). Fiecare voluntar își poate alege specificul muncii – fie ceva la care deja e foarte bun, fie ceva la care ar vrea să devină foarte bun. Orice voluntar poate învăța și el programare (un motto drag mie este: „Dacă vrei să înțelegi un subiect foarte bine, încearcă să-l predai sau explici și unui copil”). De asemenea, oferim recomandări în rețeaua noastră de conexiuni pentru cei care caută un job, spre exemplu. Există și serie de beneficii tangibile, cum le-am numit noi, pentru voluntari, de la licență anuală antivirus la o licență educațională pentru a învăța programare folosind medii profesionale de dezvoltare sau licență Windows 10 Professional pentru stații de lucru. Ce nu oferim este sprijin financiar (nici pentru beneficiari, nici pentru voluntari), dar un voluntar care aduce un contract de sponsorizare, spre exemplu, poate beneficia legal, în baza unui contract, de comisionul aferent acestuia.

Camelia Jula: Care sunt planurile de viitor pentru Asociația unPi și câți voluntari sunt acum în echipă?

Ciprian Manea: Planurile sunt multe, dar le (și ne) adaptăm pe parcurs, pe măsură ce învățăm despre noi posibilități. Spre exemplu, un lucru recent învățat a fost să nu mai aplicăm niciodată la granturi oferite în România. Experiența cu acest tip de aplicații în țară a fost teribilă, sincer, mai ales comparată cu experiența aplicării pentru granturi din alte țări, unde comunicarea e mult mai deschisă și mai normală. Suntem cinci voluntari în prezent și așteptăm în continuare în special pasionații de IT alături de noi. Sper să ajungem la un moment în timp, în existența organizației, când să ne autofinanțăm, cu ajutorul voluntarilor și al soluțiilor software create la #unPi. Și încă un lucru care trebuie spus: toți cei 18 donatori inițiali sunt membri de onoare cu drept de vot în asociație, în consiliul director.

Camelia Jula: Cum ați găsit familiile beneficiare?

Ciprian Manea: Recrutarea inițial a fost puțin problematică. Apoi am aflat de Proiectul Merito care premiază profesorii foarte buni și prin ei am reușit să ajungem la unii dintre copii, iar alți beneficiari au venit prin Școala 9, în urma unui articol. În timp, vreau să ajung la un sistem prin care copiii beneficiari să recomande alți copii interesați de a învăța programare, să îi aducă în proiectul unPi. Dorința mea este să le fac cursuri cât mai clare și mai simple, din care să învețe ceva concret chiar în jumătate de oră. Și părinții sunt implicați în acest proces de învățare de la distanță, pentru că și ei au responsabilitatea evoluției copiilor lor (pornind de la faptul că ei decid cât timp petrece copilul în fața calculatorului). De menționat că 40% din beneficiarii noștri sunt fete, restul băieți, așa că vreau să fac cursurile interesante și din perspectiva lor, a fetelor.

Camelia Jula: Între job, familie, asociație… mai rămâne timp liber pentru hobby-uri, lecturi etc.?

Ciprian Manea: Nu am alte pasiuni în afară de calculator! (râde). Bun, revenind în registrul serios, n-am avut multă vreme decât curiozitate față de lucruri, persoane (interesante), poate istorie și câteva cărți, din cămara bunicului, găsite în timp ce căutăm magiunul: cărți vechi de citire, religie, istorie din anii ’30 (poate și de mai devreme), roase pe margine de șoareci, apoi mai târziu: Cireșarii, Experiența OZN, Napoleon, DEX și ca tânăr adult: Teora/SF, limbajul corpului, ciuma alba, arta de a negocia, Sun Tzu (arta războiului). Acum găsesc din ce în ce mai rar cărți bune de citit (exceptând pe cele tehnice, pe care și pe ele le filtrez foarte bine înainte).

Camelia Jula: Locuri preferate din România rămase la suflet, din Finlanda?

Ciprian Manea: Asta e ușor – toate prin care am fost. Dar mie dacă-mi place ceva, admir fără asociere cu originea sau locul.

A consemnat: Camelia Jula

Foto: arhiva personală Ciprian Manea

Un material realizat în exclusivitate pentru Occidentul Românesc! Interviul a fost publicat în ediția tipărită și online a lunii octombrie 2021.