Splendoarea și mizeria lexicografiei românești de azi (VI)
Penultimul aspect care reține atenția în prezentarea schimbărilor propuse de dl Cristian Moroianu pentru ediția a treia a DEX-ului se referă la variantele lexicale, „altele decât cele acceptate de normele literare în actuala etapă de evoluție a limbii”. În ediția curentă, DEX-ul are o secțiune specială, plasată la sfârșit, înainte de etimologie, unde se dau, dacă este cazul, indicațiile de pronunție și variantele între paranteze drepte:
CONTEMPORÁN, -Ă, contemporani, -e, adj. [Var.: contimporán, -ă adj.] Varianta are și ea o intrare separată, ca trimitere:
CONTIMPORÁN, -Ă adj. v. contemporán.
Secțiunea este deficitară, din lipsa unor „explicații analogice sau stilistice” (afirmă dl Moroianu). Contimporan este o variantă înregistrată din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până prin anii ’50 ai secolului următor. Este falsă, spune Scriban, creată prin substituirea lui -temp- cu -timp- (prin etimologie populară). Și totuși, DEX-ul a evitat să facă vreo mențiune de folosire sau vreo specificare etimologică.
Spune dl Moroianu: „După opinia noastră, în DEX este necesar să fie semnalate, în primul rând, variantele interne cu grad relativ ridicat de frecvență sau prezente în operele literare, cu explicații analogice sau stilistice, în al doilea rând, variantele etimologice ale cuvintelor moștenite, importante pentru evoluția formală de la latină la română și, în al treilea rând, variantele externe (etimologice) ale împrumuturilor culturale, cu precădere cele care au coexistat începând cu epoca modernă de evoluție a limbii (vezi, spre exemplu, variantele substantivale în -ie și -iune, -aj și -agiu etc., variantele accentuale, etimologice sau analogice, variantele morfologice etc.). Indiferent de tipul lor, variantele trebuie precedate de indicații de uz sau etimologice și nu necesită informații gramaticale decât atunci când, mai degrabă accidental, suferă modificări de natură morfologică (schimbări de gen și număr la nume, de conjugare la verb etc.)”
Așadar, sunt tratate mai întâi variantele lexicale interne, apărute pe teritoriul românesc, apoi variantele etimologice ale cuvintelor moștenite. În acest al doilea caz, lucrurile par neclare, întrucât nu se dau exemple. Să fie vorba de variantele cerașă, cereașă, cirașă, ciureașă (DELR), la cireașă? Dacă este neîndoios că DEX-ul trebuie să dea ca variantă a lui aici pe aci, considerată cândva literară, restul de forme, acia, acilea, aicea, din actualul DEX, ni se pare o scufundare în oralități (pe aicișa dicționarul l-a uitat). Iar dacă vom evoca forme istorice la cuvintele moștenite (pâne, câne, mâne, considerate azi regionale), nu știm câtă lumină se mai face într-un dicționar care oricum nu-i acordă etimologiei întâietatea, ca Scriban. S-a presupus, urmând DLRM, că publicul larg nu este interesat de evoluții istorice. Existența unui inventar aproape exhaustiv cum este DLR-ul ne scutește de a mai înțesa dicționarele contemporane cu variații locale și arhaice. Prin urmare, dacă o formă istorică sau regională nu a supraviețuit, nu vedem de ce ar trebui să mai fie menținută. Pe cine interesează azi varianta inemă (DEX) sau înemă, enimă, îremă, iremă (DLR, MDA), la inimă?
În al treilea rând, dl Moroianu are în vedere neologismele care au intrat în aceeași epocă din franceză și italiană: pasaj, (rar) pasagiu; personaj, (rar) personagiu etc. sau, din franceză (germană), cu susținere în latină: administrație, administrațiune (omis de DEX); constituție, constituțiune; creație, (înv.) creațiune; (înv.) nație, națiune; populație, (înv.) populațiune etc., forma scurtă, fiind, de obicei, preferată din anii ’50 încoace.
Prin urmare, aceste categorii de variante vor primi etichete de uz și etimologice fără să fie tratate gramatical. Totuși, categoria morfologică este obligatorie. Acest tratament, mai puțin remarcile stilistice (dacă vor exista), îl găsim și în versiunea actuală. Prin urmare, este greu să apreciem contribuția novatoare în lipsa exemplelor.
Etimolog fiind, dl Moroianu ne spune că este absolut necesară revizia și completarea etimologiilor. Și ni se dau patru exemple care corespund porțiunii lucrate din DELR. Nu este limpede de unde se va inspira pentru restul. Sau poate că noul DEX va apărea după încheierea DELR, pentru că la noi nu există nicio responsabilitate a Academiei privind termenele. Nimeni nu chestionează instituția dacă aceasta consumă pentru o revizie bugetul pe trei, cinci sau zeci de ani. La urma urmei, poporul plătește!
Iată și noile etimologii (prima este dată versiunea actuală, a doua, cea modificată)
- ABIETACÉE, abietacee, s.f. Din fr. abiétacée Din fr. abiétacée(s), lat. sav. Abietaceae (DLR/DELR). Altfel spus, în mintea botanistului, nu avea cum să nu răsune numele latinesc abies, pe care indiscutabil acesta trebuia să-l înțeleagă. Familia a fost numită astfel la 1820. Atestat în 1930 (DLR2/DELR).
- ABRAZÁRE, abrazãri s.f. Cf. fr. abrasion, Din abraziune (cu substit. sufixului) (DLR/DELR). În actuala redactare se trimite la un cuvânt francez, fără să știm cum se ajunge la forma din limba română. Soluția DLR2 și DELR afirmă că este vorba de o schimbare a sufixului.
Dar nici această soluție nu pare satisfăcătoare, întrucât suntem obișnuiți să legăm formarea substantivului de verb: panifica > panificare, petrece > petrecere, pricopsi > pricopsire etc. Formele în -are, -ere, -ire sunt, conform gramaticii tradiționale, substantive cu formă de infinitiv lung, în raport cu toate verbele, nu doar cu cele moștenite. Prin urmare, abraza > abrazare este soluția firească. Ca să fie și adoptată de DLR/DELR, va trebui să arătăm că verbul a apărut înainte. Faptul că nu putem justifica această precedență în toate cazurile, din pricina bibliografiei limitate, nu înseamnă că nu există o regulă și că ar trebui să apelăm la soluții „ajustate”, cum este cea a schimbării sufixului.
În realitate, este vorba de apariția simultană a formelor verbale (= infinitivul scurt), substantivale (= infinitivul lung) și adjectivale (= participiu), a căror atestare textuală nu respectă întotdeauna realitatea generativ-sistemică. Contraargumentul nostru este că atestările sunt puțin fiabile din pricina corpusurilor insuficiente. Ele sunt, așadar, departe de a fi rezultatul cercetării tuturor textelor existente. De pildă, DLR2 atestă verbul abraza în 1993, ceea ce pare tardiv, treizeci și cincizeci de ani mai târziu față de substantivul abrazare. O simplă căutare ne arată că verbul putea fi datat mai devreme, în 1978. Cu siguranță că dacă s-ar continua cu insistență cercetările, s-ar ajunge probabil la simultaneitatea de care vorbeam și care este impusă de însăși natura limbii. DLR2 procedează corect însă la abominare pe care îl deduce din abomina (deși verbul este atestat ulterior!) și nu din abominație/abominațiune, poate și pentru că DELR pierde din vedere verbul. Își imaginează cineva că putem numi acțiunea unui verb fără să avem în minte și verbul? Adică dăm peste cuvântul alunecare și nu ne gândim că este ceva legat de a aluneca sau invers?
Așadar, preferăm explicația prin mecanismul generativ pus în evidență în atâtea cazuri, decât să deducem, la nevoie, din lipsa atestării, un substantiv din altul, schimbându-i, cum se spune mai sus, sufixul. Limba nu „gândește” așa! Și apoi ce sufix substantival este acesta? Observăm că DLR2 se ferește să-l numească sufix, îi zice mai prudent „finala”.
Iată și aceste concluzii: „Din cercetarea întreprinsă, constatăm o răspândire generală a substantivelor cu formă de infinitiv lung: ele apar în toate epocile în tot felul de texte, în vorbirea populară și în cea familiară, în limba literară, în limbajul tehnico-științific etc.” (Elena Carabulea și Magdalena Popescu-Marin, „Exprimarea numelui de acțiune prin substantive cu formă de infinitiv lung și de supin”, în Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967, pp. 277-330). Or, când vorbim de substantive cu formă de infinitiv lung, este limpede că acestea sunt puse în legătură cu verbul, și nu cu un alt substantiv.
Litera a, în anexa acestui studiu, unde vedem originalitatea formării în limba noastră, cuprinde:
-are (-ere)
abrazare „prelucrare prin așchiere cu un abraziv”; cf. engl., fr. abrasion, germ. Abrasion„;
acidizare „acidulare” ; cf. acid;
afuiere „acțiunea de dezagregare și de spălare a terenului în jurul unei fundații (sau obstacol) așezate pe fundul unei ape curgătoare”; cf. fr. affouillement;
albitizare „transformarea feldspaturilor în albite”; cf. albit, fr. albitisation;
alitare „aluminizare”; cf. alite (atestat numai la plural);
aluminare „aluminizare”; cf. fr. aluminage;
amarinizare „instruirea echipajului unei nave”; cf. marin, fr. amarinage;
ancolare „încleiere”; cf. fr. encollage; aprovare „înclinarea longitudinală a unei nave cu prova afundată în apă mai mult decât pupa”;
apuntare „evoluția unui avion în vecinătatea unei nave port-avion „; cf. fr. appontage;
arimare „aranjarea și fixarea încărcăturii unei nave sau a unui vehicul aerian”; cf. arimaj < fr. arrimage;
asomare „proces tehnologic de abator, prin care se amețesc animalele înainte de tăiere”; cf. fr. assommement;
atramentare „tratament termochimic al pieselor de oțel, prin încălzire în baie cu soluție de fosfat de fier și de mangan „; cf. lat. atramentum „cerneală, culoare neagră”;
azotolare „operație de tratare a firelor cu soluții alcaline de azotoli”
Dintre acestea, în dicționarele academice apar: afluire (DOOM2), albitizare (MDA), aliatare (DOOM2), ancolare (DEX, 1998, DOOM2, MDA), apuntare (DEX, 1998, DOOM2, MDA), arimare (DLRM, 1958, DEX, 1998, DOOM2, MDA), atramentare (MDA).
Ultimele propuneri ale dlui Moroianu sunt (versiunea actuală vs. versiunea modificată):
- BABALẤC, babalâci, s. m. Din tc. babalıc. Din tc. babalık. Sensul „bătrân ramolit”, prin etim. pop. după babă (DELR). Babalık (derivat din baba „tată” + suf. -lık) are trei sensuri: 1. paternitate; 2. (fam.) socru; 3. (depr.) bătrân. Evoluția spre peiorativ este explicată la noi prin influența rom. babă (cf. DA, 1913).
- CANÁL, canale, s. n. Din fr. canal, canalis. vs. Din fr. canal. Var. canale2, din it. canale. Cu sensurile „cale de transmisiune unilaterală a programelor sonore sau vizuale, cale de acces a informațiilor într-un sistem electronic de calcul”, după engl. channel (DELR). Nu vedem de ce s-a apelat la engleză, sensul din radiotehnică și televiziune existând în franceză (cf. TLFi);
- CANEÁ, canele, s. f. Refăcut din canele (pl. lui canelă, rar „canea” < ngr. kanélla, kanela) vs. Refăcut din pl. canele al lui canelă (din it. cannella, fr. cannelle (prin reformularea aceluiași conținut din DELR s.v.). Așadar, se sugerează un împrumut romanic (italiană, franceză), în locul căii neogrecești și bulgare, pe motivul că în neogreacă nu ar exista sensul de cep. DEX-ul mai spune că forma principală ar fi caná (2009). De asemenea, un alt model, diferit de refacerea din plural, a fost prezentat de Al. Graur în Tendințele actuale ale limbii române (1968), unde avem de-a face cu o substituție a finalei -elă, cu -ea, la o serie de cuvinte: bretelă > bretea, canelă > canea, caramelă > caramea, flanelă > flanea, fustanelă > fustanea, santinelă > santinea, sardelă > sardea etc. Substituția terminației etimologice, adăugăm noi, se face prin analogie seria turcismelor acadea, bidinea, cafea, catifea, chiftea etc.;
- DACIÁDĂ, daciade, s. f. – Dac + suf. -iadă. Dacia (n. pr.) + suf. -adă, după olimpiadă (DELR).
Și astfel se încheie propunerile dlui Moroianu. Noi nu vedem în ele nicio înnoire structurală, nimic care să ne facă să considerăm că viitoarea ediție va aduce cu sine un alt model. DEX-ul continuă în fapt să fie același dicționar, cu o structură încheiată, desigur revizuit și adăugit pe alocuri, dar în niciun caz un dicționar al secolului al XXI-lea, cum l-a anunțat dl Moroianu.
Autor: Dan Caragea (Lisabona-Portugalia)
Nota Redacției:
Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (specialitate B: Limba și Literatura Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, publicând în reviste culturale din România. Între 1991 și 1993, a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini, director al societății Cyberlex, responsabil pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului „Tropes” (analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului „Tropes” și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică „Analiza automată a discursului”, în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la implementarea proiectului „Romtext” în România. Publică și în revista culturală Leviatan.