Gabriela Sonnenberg: Sevilla

Partea a III-a

Vizavi de intrarea în Alcazar tronează maiestuoasă cea mai mare catedrală din Spania, cea reprezentată până şi pe reversul monedei de un Eurocent. Nu încap aici toate legendele legate de construcţia ei. Nici pretenţia de a enumera toate monumente din interiorul ei nu se poate satisface. O simplă trecere în revistă ar dura nepermis de mult. Merită pomenit măcar simbolul Sevilliei, turnul de minaret Giradillo, înalt de aproape 100 de metri, singurul rămas de pe urma moscheii care a servit drept fundaţie monumentalei catedrale.

Grandioasă, una din cele mai mari construcţii gotice din lume şi a treia ca mărime în rândul catedralelor creştine, taie răsuflarea vizitatorilor. Înainte de a-i călca pragul, facem un ocol pe la turnul care o veghează. Graţioasa siluetă feminină, aurită, supranumită „Giralda”, plasată în vârful turnului cu acelaşi nume, atrage privirile. Alintată de localnici „La Giganta”, statuia întruchipează o superbă alegorie a victoriei credinţei în Dumnezeu.

În locul treptelor la care ne-am fi aşteptat, fostul minaret e dotat în interior cu 35 de rampe de urcare, special concepute pentru a permite muezinului să urce călare până în turnul clopotniţei, de unde obişnuia să intoneze chemarea enoriaşilor la rugăciune. Azi, edificiul are destinaţie creştină. Muezinul a amuţit.

Catedrala uluieşte nu doar prin dimensiunile ei incredibile, ci mai ales prin diversitatea stilurilor şi prin surprinzătoarea acumulare de obiecte interesante sub un singur acoperiş. Cel mai mare altar de aur, cu peste 1000 de figuri de sfinţi, lucrate minuţios în basorelief, construit cu stăpânirea perfectă a tehnicii iluziei optice, lasă impresia că toate casetele care îl compun ar fi la fel de mari în perspectivă, privite de la nivelul solului. Vestita Cruce cu Iisus răstignit, imitată peste tot în lume, stă expusă la loc de cinste, aşteptând să vină Săptămâna Sfântă pentru a fi plimbată timp de 33 de ore în renumitul pelerinaj catolic Pascal.

În incinta Catedralei, Mausoleul cu mormântul lui Columb surprinde la prima vedere prin neaşteptata dispunere a sarcofagului în… aer. Rămăşiţele conchistadorului odihnesc într-un sicriu masiv, suspendat pe umerii a patru heralzi supradimensionali din bronz, fiecare purtând pe piept stema unuia din cele patru regate importante ale Spaniei medievale: Castilia, León, Navarra si Aragón.

Până nu demult, Cristofor Columb deţinea cel puţin patru morminte oficiale pe glob, unul în Spania şi alte câteva prin fostele colonii ale Imperiului Hispanic. Abia recent s-a putut stabili definitiv, pe baza unui test genetic, că osemintele din Catedrala Sevilliană sunt întradevăr rămăşiţele descoperitorului Americii. Se spune că lăsarea lui în… suspensie e doar o modalitate elegantă de a veni în întâmpinarea ultimei sale dorinţe: după ce intrase în dizgraţia Maiestăţilor Regale, Columb ar fi pretins cu limbă de moarte să nu fie îngropat în pământul Spaniei.

Construită în perioada de înflorire economică a oraşului, când legăturile comerciale atrăgeau nu doar mărfuri, ci şi artişti din toată lumea, Catedrala din Sevillia reuneşte tot ce avea mai bun de oferit planeta sub aspect artistic la nivelul epocii medivale. Cu siguranţă fiecare vizitator păstrează în amintire altceva din ce l-a impresionat cel mai tare. În cazul nostru, rămân întipărite: orga dublă, unică în lume; vitraliile superb colorate, parcă noi, executate de meşterii flamanzi cei mai pricepuţi; sculpturile în lemn de mahon din America Centrală, executate de vârfurile artei italiene; sculpturile funerare din nişele nobililor şi personalităţilor religioase, executate în marmură de Carrara, de cei mai buni artişti italieni; picturi semnate Valdés Real sau Murillo, ultimul fascinând prin combinaţia sa coloristică preferată de albastru/alb/roşu; coroanele Regilor Catolici, din aur masiv, împodobit cu pietre preţioase; colecţia de bijuterii regale; cheia oraşului, predată de ultimul rege maúr la finalizarea Reconquistei; stucaturile fantastice, situate la înălţimi atât de mari încât doar oglinzile plasate pe pardoseală permit contemplarea lor în toată splendoarea.

Ieşim zăpăciţi din catedrală şi încă mai suntem în transă când trecem pe lângă Arhivele Indiilor, pandantul modern al Bibliotecii din Alexandria. Aici se păstrează toate documentele legate de relaţiile cu America, arhivate ordonat încă de la prima debarcare: cărţi, scrisori, hărţi, acte oficiale precum şi numeroase volume rare, unice, cu o valoare inestimabilă pentru cultura întregii umanităţi. Sunt atât de multe, încât probabil nu ajunge o viaţă de om pentru a le studia îndeaproape.

Deşi sunt documente de sute de ani, încă se mai pot face descoperiri fenomenale în paginile lor. Unul din cei mai bogaţi nonagenari din lume, un scafandru încă activ, care posedă câteva insule în Marea Caraibelor, susţinea deunăzi la televizor că datorează găsirea uneia din cele mai mari comori citirii cu atenţie a unor hărţi piratereşti, confiscate şi arhivate în biblioteca din Sevilla. Deja simt cum mă cuprinde dorul de depărtări, pofta de vizor şi periscop. Obiectul principal al tranzacţiilor era pe atunci, fără îndoială, cafeaua. Preţioasa băutură cultivată în America de Sud se poate savura şi azi la fel de tradiţional, în cea mai pură atmosferă colonială. Localurile lanţului „Café de India” oferă cafea 100%… arabică. De cealaltă parte a străzii fumegă ceva pe o masă pliantă. La o privire mai atentă descoperim că e vorba de aghiasmă. Împreună cu smirna, busuiocul şi toate celelalte miresme bisericeşti face obiectul activităţii unui vânzător ambulant. Preţioasele odoare, oferite cândva ca ofrandă pruncului Iisus sunt la un preţ accesibil.

O vizită în Sevillia n-ar fi completă dacă n-am da măcar cu nasul pe la singurul muzeu din lume dedicat artei flamenco, dacă n-am face obligatoria croazieră cu vaporaşul pe Guadalquivir şi dacă nu ne-am apropia măcar pe dinafară de frumosul Torre del Oro (atenţie, în spaniolă, la torre e de gen feminin!).

În privinţa originii numelui turnului de aur, părerile sunt împărţite în două tabere: unii susţin că provine de la reflexiile aurii pe care le aruncau pe vremuri pietrele de mozaic cu care era căptuşit pe dinafară; alţii cred că e o sugestie legată de rolul de depozit pentru tot aurul adus din Indiile Noi, cu care turnul era practic căptuşit pe dinăuntru. La ora actuală, frumosul turn care se oglindeşte în apele Guadalquivirului îndeplineşte rolul mai puţin spectaculos de muzeu naval.

Prin oraş, prin nişe de clădiri sau prin preajma bisericilor, sunt amenajate mici altare cu statui. Macarena, sfânta locală care deţine supremaţia în inimile sevillienilor e adorată cu o râvnă aproape impudică, ca un star de cinema. Există şi un cartier care îi poartă numele. Trecem pe lângă clădirile tipice orăşeneşti, toate cu porţile larg deschise. O particularitate a caselor de oraş este prezenţa celor două uşi, care se succed până la intrarea în curtea interioară (patio). Prima poartă e mereu larg deschisă, permiţând trecătorilor să-şi tragă niţel sufletul la umbră. Prin grilajul celei de-a doua porţi, de aici, de la umbra din prag, se poate admira splendoarea grădinuţelor de prin patios, adevărate oaze răcoroase, dotate cu fântâni arteziene, plante luxuriante prin ghivece multicolore, pardoseli din dale reci, curate ca oglinda. Cea de-a doua poartă, din grilaj de fier forjat, permite doar privirii accesul în curte, rămânând încuiată musafirilor nepoftiţi. Locuinţele arondate unui astfel de átrium încercuiesc curtea de jur împrejur iar balcoanele dau spre interior. În acest mod ingenios, locuitorii oraşelor andaluze rezolvă pe căi naturale problema ventilaţiei în timpul verilor toride.

Dreptul de a căuta adăpost la umbra portalurilor umbroase e garantat prin lege nescrisă din cele mai vechi timpuri şi se face uz de el până în zilele noastre. Aceleaşi grilaje din fier forjat sunt plasate şi în dreptul uşilor şi ferestrelor care dau spre stradă, nu pentru că rata criminalităţii ar fi neobişnuit de ridicată, ci pentru a permite aerului să circule nestingherit prin toate încăperile. Vara, uşile şi ferestrele rămân deschise săptămâni la rând. O privire indiscretă e posibilă oricând. La vederea câte unui patio de vis, invidia poate să pună stâpânire pe unele spirite, lucru care probabil i-a inspirat pe spanioli când au botezat grilajele de mai sus cu numele de „celosias”. Sau poate că gelozia îi încearcă pe unii când contemplă prea îndeaproape activităţile vecinilor lor.

Biruiţi de foame, intrăm într-un local bine vizitat de localnici şi cercetăm cu atenţie lista de meniu. Supă rece de usturoi cu migdale pisate?! Muşchiuleţ de porc pe un pat de avocado cu miere?! Cerem la nimereală o „ciorbă care te scoală din morţi” şi primim un castron aburind, plin cu cea mai gustoasă Sopa de Picadillo mâncată vreodată. E vorba de un fel de gulaş autohton, presărat cu cubuleţe de legume, ou fiert şi şuncă, dreasă cu smântână şi presărată cu crutoane prăjite la foc mic, în puţin ulei de măsline. Parcă ne-a venit inima la loc, în timp ce sorbim împăcaţi, cu gândurile aiurea, undeva pe la reţetele bunicilor de la ţară.

La masa alăturată s-a aşezat un adolescent, după ce a schimbat câteva vorbe respectuoase cu chelnerul. Ne imaginăm că poate e fiul său, judecând după maniera aproape drăgăstoasă cu care îi pune în faţă un caston aidoma celui servit nouă. Nu mică ne e însă mirarea să observăm cum o parte din clienţi îi aruncă priviri la fel de tandre.

Unii se încumetă să se apropie şi manifestă un respect nefiresc, dacă ţinem seama de vârsta fragedă a băiatului. O bunică emoţionată, de mână cu o nepoţică îmbujorată, îi întinde cu un gest timid o fotografie. Băiatul se opreşte din mâncat, zâmbeşte galeş şi semnează fotografia cu mâna stângă, ca americanii. Se perindă apoi pe la masa lui un domn rotofei, o tânără mlădioasă şi un zugrav în salopetă, toţi purtând asupra lor obligatoria fotografie. Aflăm că-l avem în faţă pe unul din cântăreţii cei mai populari ai oraşului şi nu ne vine să credem că nu dispunem şi noi de o fotografie pe care să ne dea un autograf!

Viaţa oraşului ne asimilează suspect de repede. Simţim cu stupoare că parcă am fi trăit aici de când lumea. Cu aromele care ne amintesc de copilărie, cu locuitorii săi veseli şi primitori, cu dansatorii cufundaţi ca-n transă în cadenţele arhaice ale paşilor de dans, Sevilla începe să-şi întindă tentaculele spre noi, depăşind graniţele unei simple prezenţe fizice. Un sentiment duios pune stăpânire pe sufletele noastre; începem să simţim cum ne fură, începem să ne jucăm cu gândul de a zăbovi aici de tot, căci ne simţim periculos de „acasă”. De parcă ne-ar fi citit gândurile, la întoarcerea în parcare, şoferul autobuzului ne îmbie cu un bol de ulei de măsline proaspăt, în care întingem cu bucăţi de pâine albă, frântă la botul calului. Ne aşezăm apoi în scaune, oftăm şi închidem sub pleoape amintirea celui mai complex oraş andaluz.

Despre Andaluzia se spune că ar fi „Perla Spaniei” iar capitala ei, Sevilla, este supranumită „Perla Andaluziei”. Oraşul pe care îl lăsăm în urmă la lăsatul serii îşi merită pe deplin renumele:  adevărată Perlă între Perle.

Gabriela Sonnenberg – Redactor Șef adjunct/Occidentul Românesc