Pușa Roth: Rapsodii de primăvară

„Occidentul Românesc”, revista românilor din Spania, întâmpină a treia primăvară cu mult mai mulţi cititori, cu colaboratori ce nu s-au speriat de greutatea începutului şi au scris lună de lună cu aceeaşi încredere şi seriozitate. Am avut privilegiul să fiu invitată să colaborez la această publicaţie de Kasandra Kalman Năsăudean, unul dintre fondatorii acestei publicaţii care, iată, şi-a câştigat locul în peisajul publicisticii româneşti şi internaţionale. Pentru că primăvara vine odată cu luna martie, m-am gândit că nu ar fi lipsit de interes să prezint poezie aparţinând a trei importanţi autori români, pe nedrept uitaţi de lumea mileniului trei. Este vorba de Dimitrie Anghel, George Topârceanu, Şt. O. Iosif.

Dimitrie Anghel

„Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii și întărită prin anume urmări ale romantismului și parnasianismului din Occident. Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională și revoluționară. Fără ea nu s-ar înțelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistematizează maniera angheliană.” (George Călinescu)

„Din înregistrator pasiv al unor stări de conștiință predominate de afect, se transformă într-un fantezist lucid și intelectualizat. Dintre toți memorialiștii noștri, nici unul n-a stăpânit ca Anghel potențialul emotiv de natură muzicală și talentul de a comunica emoția, prin evocarea umbrelor omenești și a lucrurilor care le-au făcut în viață ambianța naturală.” (Şerban Cioculescu)

„Anghel a reușit să-și contureze o personalitate artistică proprie, bine diferențiată, care n-a urmărit și nici n-a realizat un anumit tipar artistic tributar unui curent sau școală literară. Poezia lui a asimilat creator lirismul eminescian, topit într-o formulă proprie în care s-au absorbit, pierzându-și identitatea, aluviuni romantice, parnasiene și simboliste. După Eminescu și Macedonski, înainte de Arghezi și Blaga, D. Anghel s-a afirmat ca un poet original, dând expresie artistică unei structuri sufletești complexe, moderne.

Poet al florilor, al dragostei și al mării, el se remarcă prin sensibilitate delicată, fantezie sclipitoare, rafinament intelectual și muzicalitate.” (Mihail Dragomirescu)

Reprezentant al simbolismului român, poetul şi prozatorul Dimitrie Anghel (16 iulie 1872, Corneşti, Iaşi – 13 noiembrie 1914, Iaşi) a urmat școala primară și liceul la Iași, până în 1890, când a părăsit studiile pentru a se dedica scrisului. A călătorit în Italia, Franța, Elveția și Spania, revenind în țară în 1902. A fost funcționar în Dobrogea (1906–1907), referent la Casa Şcoalelor și inspector la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (din 1911).

D. Anghel a debutat cu poezii în revista „Contemporanul” (1890), colaborând apoi, cu poezie și publicistică, la „Adevărul”, „Adevărul literar și artistic”, „Lumea nouă”, „Literatură și artă română”, „Pagini literare”, „Viața românească” etc. A făcut parte din redacția și din comitetul de direcție al revistei „Sămănătorul” (1906–1908). A editat revista „Cumpăna”, împreună cu Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif și Ilarie Chendi (1909–1910).

A debutat editorial cu traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: Legenda funigeilor (poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireșul lui Lucullus (proză). A mai scris și alte volume de proză, dintre care amintim: Povestea celor necăjiți (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieții (1912).

Balul pomilor

Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,

Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,

Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,

Stând gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,

Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,

Împrăştie în aer, danţul acesta ritmic de fantome,

Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,

Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele

Zvârlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,

În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt,

Şi-nvoalte mâneci horbotate se-ntind uşoare să salute

Preludiul acestei stinse şi dulci orchestre nevăzute,

Şi-apoi cu reverenţe pomii s-au înclinat pân’ la pământ.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt şi-un arc sub fiecare ram

Bolteşte-albastre perspective, sub care alte cete ninse

Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse

Să facă şi mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Aşa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,

Despodobiţi de-atâtea graţii, ce le-mprumută luciul lunii,

Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caişii, zarzării şi prunii,

Banalii pomi din faţa casei, ce-i ştiu de-atâtea primăveri.

***

Pușa Roth