Migrația, un avantaj sau o povară

Dorinţa de a pleca din ţară porneşte şi încheie orice discuţie purtată zilele acestea în România. Mai mult ca oricând, soluţia unui trai decent pare că este dincolo de graniţe. Criza economică şi măsurile de austeritate lasă țara fără români. Mii de medici, asistenţi medicali, profesori sau programatori au părăsit deja România, iar alte câteva mii se pregătesc de plecare.

Chiar şi pe timp de criză economică, toate ţările au dublat fondurile pentru sănătate şi le-au triplat pe cele pentru cercetare. Organizaţia Mondială a Sănătăţii susține că în momentul în care migraţia medicilor într-o ţară depăşeşte 2%, statul trebuie să introducă cod roşu şi să ia măsuri. În România trebuia introdus cod super-roşu, cu ani de zile în urmă, în condiţiile în care angajaţii din sistemul de sănătate părăsesc în continuare țara.

Cu toții avem câte un dinte (sau chiar mai mulți) împotriva autorităților noastre. Invariabil, cetățeanul român se simte ignorat, tratat cu dispreț sau chiar agresat de către autorități și reprezentanții acestora, în diverse situații. Când lucrul acesta se întâmplă în țară, multă lume are tendința să-l considere „obișnuit”, ba chiar uneori se găsesc circumstanțe atenuante. E lume multă, circuitul hârtiilor lung, poate prea puțini funcționari la ghișeu, dar funcționarilor misiunilor diplomatice nu li se poate aplica același standard.

Ca imigranți, am sperat ca aceștia să nu aibă culori politice și metehne securiste, și să fie alături de cetățenii țării pe care-i reprezintă. Unii sunt diplomați și chiar dacă sunt tineri sau abia și-au format o familie, se dedică cu multă pasiune misiunii. Alții însă, urmăresc doar să-și „construiască o imagine pozitivă” și pentru interese personale, așa că de cele mai multe ori suntem singuri în bătaia „furtunilor”.

De curând, parte dintre cei care au fost doar în „vacanță” prin țările Europei, s-au întors în România la final de  misiune. Desigur, mult mai săraci sufletește dar bogați în alte  privințe. Ba unii chiar „și-au pus coada pe spinare”, au plecat în grabă și după ei „potopul”! Încă se mai speră că cei care-i vor înlocui se vor implica mai mult, vor da sens misiunilor diplomatice și vor apăra interesele românilor din străinătate în slujba cărora sunt, și nu invers. Și toate acestea în condițiile în care „speranța moare ultima”.

În general, majoritatea imigranţilor români, fie că trăiesc în Europa sau pe alte continente de ani de zile, o duc bine şi sunt mulţumiţi de ceea ce au realizat. Se felicită între ei pentru că au reuşit să se rupă de sărăcia din România şi tot de atâţia ani lucrează printre oameni civilizaţi, care ştiu să spună te rog sau mulţumesc. Muncesc nici mai mult nici mai puţin decât în țară, dar cu o remuneraţie care le permite să asigure copiilor lor un trai decent, care le permite să-şi plătească toate impozitele fără a se plânge.

Dar mulţi dintre cei care o duc bine în străinătate au o părere de rău. Înstrăinarea de cei de acasă, de familie, de prietenii din copilărie. De prietenii adevăraţi! Sigur că fiecare dintre noi avem prieteni noi printre cei cu care conviețuim în țara de adopție. Ne vizităm, ieşim împreună la iarbă verde sau la spectacole, însă niciodată nu vom avea acea relaţie deschisă, fără ocolişuri, fără frici, ca cea pe care am avut-o cu cei care ne-au însoţit pe parcursul copilăriei, a adolescenței, cu cei cu care am crescut şi ne-am maturizat, pentru că prietenii noi sunt mai mult prieteni de conjunctură, de obligaţie sau pur şi simplu surogat.

Viaţa ne învaţă că niciodată nu-i prea târziu să pierzi sau să câştigi un prieten. Trebuie doar să învăţăm să recunoaştem la pipăit stofa cea mai bună, cu aspect comercial dar putredă în interior. Iar că loviturile prin spate despre care auzim zi de zi sau citim în diverse publicații sunt la modă, nu ne mai miră pentru că există români care sunt adevăraţi maeştri în domeniu. În faţă sunt numai zâmbet şi bunăvoinţă, iar în spate te lovesc cu sete şi multă răutate pentru ceea ce eşti şi ai reuşit să obţii de la viaţă cu multă muncă, seriozitate, corectitudine şi enorme sacrificii.

Şi cu toate că aceşti maeştri în detractare şi persiflare sunt la un pas de prăbuşire în prăpastia fără fund şi fără întoarcere, totuşi mai au puterea să-şi arate frustările şi viaţa devenită praf şi pulbere, acuzând în stânga şi-n dreapta ca şi cum cineva ar fi de vină pentru viaţa lor mizerabilă prabuşită în totalitate. Şi singura lor preocupare este aceea de-a ataca pe toată lumea cu vorbe-n vânt.

Vorbele-s vorbe, dar mă întreb cum reuşesc să aştearnă pe hârtie câteva fraze când sunt recunoscuţi ca făcând parte dintre acei agramaţi fără studii, dar cu vocabular şi comportament de foşti activişti pcr!? Îşi spun de ani de zile ziarişti sau scriitori şi mâzgălesc tot felul de articole şi cărţulii în care scriu despre românii din străinătate. Și nu de bine, pentru că nu sunt în stare, ci numai de rău. Toate popoarele au uscăturile lor, dar dacă ne vom denigra în permanență nația, atunci ce să mai aşteptăm de la străini?

Dar nu mă mai miră nimic pentru că astfel de indivizi îi întâlnim și în România și în străinătate. Români plini de invidie şi răutate care nu au reuşit să-şi depăşească condiţia după evenimentele din 1989 chiar dacă unii au luat drumul străinătăţii. Oameni care niciodată nu vor reuşi să se bucure sincer de realizările celor din jur, care niciodată nu vor avea prieteni adevărați alături, care niciodată nu vor avea o relaţie stabilă sau o familie adevărată. Oameni care nu vor avea resursele necesare să plângă cu cei ce plâng, ci vor fi tentaţi întotdeauna să se bucure de necazurile celorlalţi şi să aducă acuze grave şi nejustificate celor care prin muncă, seriozitate și sacrificii au ajuns pe culmi, loc unde aceşti frustaţi nu vor ajunge niciodată. Vor sfârşi prin a se afunda şi mai mult în mocirla mediocrităţii, a minciunilor, şi a nemerniciei lor securisto-comunistă în care au trăit şi din care nu au reuşit a se desprinde nici după ani şi ani de trai prin străinătate, unde democraţia există, iar cei buni sunt apreciaţi la adevărata lor valoare.

Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean – Scriitor, jurnalist investigații, membru CCNMA, Director editorial Occidentul Românesc.
Editorial publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc a lunii ianuarie 2020.

Citește și