Dan Caragea: Chestiuni de gramatică a limbii române – Alfabetul, diacriticele și apostroful

În viața de zi cu zi oamenii comunică între ei prin vorbire, dar și prin scris. Scrierea se bazează pe un sistem convențional de semne, conceput pentru a putea reproduce cât mai fidel vorbirea. Funcționarea acestui sistem depinde de o serie de reguli de care se ocupă ortografia și punctuația.

Sistemul de semne pe care îl folosim în scriere este format din litere, semne ortografice, semne de punctuație, simboluri etc.

LITERĂ ȘI GRAFEM

Litera este un semn grafic care servește la transcrierea unei limbi.

  • Din punct de vedere al mărimii, literele se împart în: litere mici (minuscule), folosite la scrierea cuvintelor în interiorul propozițiilor și frazelor, atunci când regulile ortografice nu cer scrierea cu litera mare, și litere mari (majuscule), folosite la scrierea numelor proprii, a cuvintelor de la începutul propoziției, a titlurilor etc.
  • Din punct de vedere al sunetelor pe care le reproduc, literele se împart în: litere-vocale, care reproduc vocalele și semivocalele limbii, și litere-consoane, care reproduc consoanele limbii.

Remarcă. Nu există o corespondență absolută între litere și sunetele pe care le reproduc.

Totalitatea literelor de care ne folosim în scris se numește alfabet.

Grafemul este cea mai mică unitate a sistemului scrierii, reprezentând, în scris, fonemul.

În comparație cu litera, grafemul corespunde mai bine sistemului fonologic al unei limbi. Acest lucru se vede mai ales în grafemele complexe, formate din două sau trei litere (digrafe, trigrafe).

Bunăoară, fonemul [ḱ] este reprezentat în limba română prin digraful ch urmat de e sau de i, dar și prin grafemul simplu k, urmat de aceleași vocale: chel, chip, kelvin, kilometru. Într-un cuvânt ca schopenhauerian, trigraful sch corespunde fonemului [ș]. Tot așa, grupul consonantic [ks] poate fi reprezentat în scris prin cs sau x: cocs, vacs, lux, extrem.

ALFABETUL LIMBII ROMÂNE

Alfabetul limbii române este format din 31 de litere mari și mici.

În ceea ce privește literele-consoane, s-a acceptat atât pronunția școlară (bî, cî, dî, fî, gî, hî, jî, mî, nî, pî, rî, sî, șî, tî, țî, vî, dublu vî, zî), cât și unele pronunții străine (ef, haș, kapa, el, em, en, er, es, zet sau zed), folosite însă în mod curent în științe (matematică, fizică etc.), tehnică, în sigle, simboluri sau în citirea unor nume proprii străine.

Litere Denumirea /

citirea literei

mari mici
A a a
Ă ă ă
 â î/î din a
B b be/bî
C c če/cî
D d de/dî
E e e
F f ef/fe/fî
G g ǧe/ghe/gî
H h haş/ha (rar) /hî
I i i
Î î î/î din i
J j je/jî
K k ka/kapa
L l el/le/lî
M m em/me/mî
N n en/ne/nî
O o o
P p pe/pî
Q q
R r er/re/rî
S s es/se/sî
Ş ş şe/şî
T t te/tî
Ţ ţ ţe/ţî
U u u
V v ve/vî
W w dublu ve/dublu vî
X x ics
Y y [i grec]
Z z ze/zet sau zed/zî

O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W

Valoarea Poziţia Exemple
şi [u], în câteva anglicisme la iniţială de cuvânt + ee, (h)i weekend [uĭkend]

whisky [uĭski]

wigwam [uĭgŭom]

  • Literele c și g, urmate de e sau de i redau sunetele [č] și [ǧ]: cer [čer], ceapăa-pă]. liceeni [li-če-eni], face [fa-če]; ciob [čob], cine [či-ne], răcire [ră-či-re], aici [a-ič], (a) munci [mun-či]; ger [ǧer], geam [ǧam], regent [re-ǧent], trage [traǧe]; gin [ǧin], giulgiuul-ǧu], biologie [bi-o-lo-ǧi-e], nădrăgi [nă-draǧ], (a) îndrăgi [în-dră-ǧi].
  • Digrafele ch și gh, urmate de e sau de i redau sunetele [ḱ] și [ģ]: chel [ḱel], cheamă [ḱa-mă]; chip [ḱip], chiar [ḱar], ochi [oḱ]; ghem [ģem], ghearăa-ră]; ghindăin-dă], unghi [unģ].
  • Digraful cc, urmat de e sau i, redă secvența consonantică [k-č] ca în accent, accelerație, accident etc.
  • Litera k se citește [k] și [ḱ] când este urmată de e sau de i: kripton [krip-ton], kosovar [ko-so-var]; ketchup [ḱe-čap], kilogram [ḱi-lo-gram].
  • Digraful qu se citește în trei feluri: [kŭ] în quasar [kŭa-sar]; [kv] în sequoia [se-kvo-ĭa]; [ḱ] în quechua [ḱe-čua], quipu [ḱi-pu].
  • Digrafele nn, rr, ss redau consoanele duble: înnopta, interregional, transsiberian etc.
  • Litera w se citește [v] în cuvinte de origine germană: watt [vat], weber [ve-băr] și [ŭ] sau [u] în cuvinte de origine engleză: white-spirit [ŭaĭt-spi-rit], weekend [uĭk-end].
  • Litera x se citește [ks] în xilofon, excludere, explozie, expediție, taxi, lax etc. și [gz] în examen, exemplu, exact, exil etc.
  • Litera y se citește [i] în ytriu, yac, hobby și [aĭ] în cuvinte englezești sau derivate ale acestora: byronian.
  • În cuvinte neadaptate, precum și în cuvinte străine, pot apărea diverse grupuri de litere specifice limbilor de origine sau limbilor prin care aceste cuvinte au pătruns: (grupuri vocalice) bleumarin (pron.: blömarin), coulomb (pron.: culomb), lied (pron.: lid), spleen (pron.: splin), sufleor (pron.: suflör); (grupuri consonantice) rocker (pron.: rokăr), Medgidia (pron.: meǧidia), Saligny (pron.: salini), jiu-jitsu (pron.: jiujițu), hertzian (pron.: herțian), ketchup (pron.: kečap), pizza (pron.: pița) etc.

SEMNE DIACRITICE

Prin semne diacritice înțelegem o serie de semne grafice care afectează literele propriu-zise și care servesc corectei scrieri și citiri a cuvintelor.

În limba română, cinci litere, mici și mari, poartă diacritice: ă, Ă; â, Â; î, Î; ș, Ș, ț, Ț. Aceste semne se așeză fie deasupra (ă, â, î), fie dedesubtul literei (ș, ț).

Istoric vorbind, accentul circumflex pus deasupra lui â sau î a fost împrumutat din greacă (apare în franceză pe la sfârșitul secolului al XVII-lea), căciulița de pe ă ne vine din latină, iar virgulița de sub ș și ț este românească.

Remarcă. Nu este considerat semn diacritic punctul de la literele i și j, acesta fiind omis la literele mari: I, J.

În privința literelor ș, Ș și ț, Ț trebuie arătat faptul că cei care au creat fonturile electronice pentru limba română au folosit, mai întâi, sedila pentru aceste grafeme. Mai târziu a apărut o a doua normă, cea corectă, în urma protestului Academiei din 2003, iar sedila (care este un fel de seceră alipită literei) a fost înlocuită cu virgulița. Situația nu a mai putut fi remediată, creând dificultăți editorilor, tipografilor, creatorilor de pagini Web și de programe electronice în limba română, cu toții incomodați de existența simultană a celor două standarde.

Există și alte semnele diacritice pe care le folosim atunci când trebuie să scriem unele nume proprii străine: Luis Buñuel, Camões, Karel Čapek, Antonín Dvořák, Petőfi Sándor, Władysław Reymont, Wilhelm Conrad Röntgen, François Villon etc.

SEMNE ORTOGRAFICE

Semnele ortografice sunt folosite pentru corecta scriere a cuvintelor, a unei secvențe de cuvinte care alcătuiesc o unitate, precum și în abrevieri.

În limba română, folosim următoarele semne ortografice: apostroful, bara oblică, blancul, cratima, linia de pauză, punctul și virgula.

APOSTROFUL [‘]

Apostroful este un semn exclusiv ortografic. Îl moștenim de la greci și latini, pe linie cultă, dar folosirea lui este astăzi destul de limitată.

Apostroful marchează căderea unui sunet sau a unui grup de sunete dintr-un cuvânt, așa cum se întâmplă în diverse contexte orale, cu condiția să nu apară silabă între sunetele care au ajuns să fie alăturare: „dom’/le”, „făr’/ să-mi/ spui/.

În ceea ce privește poziția, apostroful poate apărea la începutul, în mijlocul sau la sfârșitul unui cuvânt:

„’Nainte de-a sosi ceasul fatal” (Cincinat Pavelescu, Sonet);

„Eu, domn’ judecător, săru’mâna, poci să jur că sunt curată la sufletul meu!” (I. L. Caragiale, Justiție).

Remarcă. Apostroful de la începutul cuvântului trebuie înlocuit cu cratima dacă respectivul cuvânt este precedat de un altul în situația în care, în rostire, apare silaba: „Acum ca mai-nainte ea este-ngenucheată!” (D. Bolintineanu, La lampa mea).

În ortografia actuală, folosim apostroful în următoare situații:

  1. Pentru a marca, în scrierea anilor calendaristici, absența primei sau primelor două cifre, conform rostirii: la ‘918, anii ’90.

Remarcă. În construcțiile cu prefixe de tipul ante-’89, post-’89, cratima precedă obligatoriu apostroful.

  1. În expresii sau nume proprii străine, respectând ortografia din limba de origine: five o’clock, D’Artagnan, Mc Donald’s.
  2. Pentru a marca căderea unui sunet sau a unui grup de sunete, imitându-se astfel oralitatea, mai ales în stilul publicistic și în cel beletristic:

„Profesorul: No! dar ornicul meu… prostule! ființă-i ori lucru?

Elevul: E lucru, dom’le!” (I. L. Caragiale, Un pedagog de școală nouă)

  1. Pentru a marca căderea unui sunet sau a unui grup de sunete, din rațiuni eufonice și prozodice, mai ales în poezia clasică:

„Vin’ cu noi, străine june,

Să te-mbeți de răsfățări,

Vin’ pe tinere cunune

De adună desfătări!

Vin’ cu roze de-mpletește

Anii tăi ce fugători,

Pân’ ce timpul nu cosește

Ale vieții tale flori! (D. Bolintineanu, Timpul)

Cratimă sau apostrof? Când căderea unui sunet se produce în cazul unor cuvinte scrise cu cratimă, se folosește numai apostroful (care înlocuiește și cratima): înșir’te, mărgărite; mam’mare; sor’ta pentru înșiră-te, mărgărite; mama-mare; soră-ta.

Când se produce căderea vocalei finale a unui cuvânt și urmează un cuvânt care începe cu o vocală se folosește cratima: „D-ale carnavalului”, făr-a spune, las-o, pân-acasă < „De-ale carnavalului”, fără a spune, lasă + o, până acasă.

Apostroful și despărțirea la capăt de rând. Când locul despărțirii la capăt de rând coincide cu locul apostrofului dintr-un cuvânt, despărțirea trebuie evitată.

Suprimarea apostrofului. Scriitorii sau editorii au suprimat uneori apostroful, scriind legat și formând astfel variante ortografice: „Așa e, stimabile domle Băiatu?… se îndreaptă el calm și morocănos spre Mihnea…” (Gib Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat); „Lichea nerușinată, asfel să ne vorbești?” (Gr. Alexandrescu, Câinele și cățelul).

Autor: Dan Caragea (Portugalia)

Critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc, iar din 2019, redactor-șef.

Citește și