Germanii din Spania

Mai în glumă, mai în serios, despre Costa Blanca se spune că s-ar fi transformat într-un adevărat ”Centru Geriatric al Europei”. Nu-i de mirare, când, statistic vorbind, din cinci oameni pe care îi întâlnești pe stradă, trei sunt în jur de șaizeci de ani iar doi dintre ei nu vorbesc nici măcar boabă de spaniolă. Interesant mi s-a părut sondajul spontan pe care l-a făcut ieri seară, în timpul unui concert celebrat la noi, solistul unei formații de jazz. La rugămintea sa, spectatorii au ridicat pe rând mâna, în funcție de țara de proveniență. S-a dovedit că din cei peste 600 de oameni prezenți, trei sferturi erau fie englezi, fie germani sau olandezi. Ultima pătrime și-o revendicau elvețienii, spaniolii (!) și alte câteva naționalități minoritare. Doar trei dintre cei prezenți erau copii, însoțiți de mămicile lor românce și lituanience (adică noi). Concluzia: suntem în plin proces de internaționalizare și de … îmbătrânire. Surprinzător nu e rezultatul sondajului, ci faptul că dezechilibrul nu mai surprinde pe nimeni. Cu totul alta ar fi fost structura publicului în aceeași sală acum trei săptămâni, când pe scenă evolua îndrăgitul cantautor spaniol Bustamante. Tineretul spaniol a umplut sala, în ciuda faptului că biletul a costat de zece ori mai mult.

Tabloul acestei idilice conviețuiri pașnice în lumi paralele, tolerante dar ermetice, amintește de modelele de asimilare de prin Australia sau Canada. Acolo nu doar sălile de spectacole sunt accesibile tuturor, ci și bisericile, fiind folosite pe rând de către confesiunile cele mai diferite, de la creștină, până la brahmană, metisă sau hindusă. Chiar dacă mulți reacționează la început cu neîncredere față de ploconelile politicoase pe care ni le facem unii altora aici, s-a dovedit în timp că strategia ”trăiește și lasă să trăiască” este cea mai acceptabilă pentru toată lumea. Un înseamnă că nu propagăm și clișee, purtați de valul ideilor preconcepute. E o meteahnă pe care o criticăm, dar numai când o observăm pe la alții. La mânie, mai scapă câte-un blestem printre dinți, de genul ”englez fandosit”, ”neamț căpos”, ”hoț de român” sau ”spaniol neserios”. Ca să nu cad în astfel de capcane generalizante, mă rezum aici la descrierea acelui segment din populație la care mă pricep cel mai bine, cel în care eu una viețuiesc armonios și fără discrepanțe culturale semnificative, cel german. Odată cu stabilirea în Spania, orice german cu scaun la cap recunoaște stringența învățării limbii locurilor și, cu meticulozitatea-i binecunoscută, se dedă studiului. Spre deosebire de români, ei nu dispun de talentul înnăscut pentru latină. De-a dreptul fascinați de sonoritatea veselă a limbii, cei nou veniți nu pricep de ce conaționalii lor, stabiliți aici mai de demult, nu stăpânesc limba aproape deloc. Dar succesul se lasă așteptat, căci tot ce se învață azi, se uită mâine. Ocaziile de conversație zilnică lipsesc, sau, atunci când există, oferă doar interlocutori cunoscători ai … dialectului local.. Singurii spanioli cu care se intră în contact direct sunt poștașul, îngrijitorul de piscine, grădinarul, vidanjorul, gunoierii, chelnerii și vânzătorii. Așa că, prin urbanizațiunile rezidenților străini se vorbește mult … engleza.

În clipa în care iau contact cu gramatica spaniolă, o încrengătură de excepții de la reguli, aparent complet lipsită de sens, vârstnici și obosiți, majoritatea învățăceilor renunță. În fond, când au nevoie de ajutor, germanii apelează tot la un meseriaș de-al lor, cu care comunică natural, în limba maternă. Contrar imaginii ideale pe care o aduce cu sine fiecare german atunci când se decide să se mute în Spania, viața de aici nu e cu mult diferită de cea de acasă. Etapa de început e plină de entuziasm și de bune intenții dar, din păcate, multe dintre ele se dovedesc a fi simple iluzii. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, vecinii nu vor semăna cu acel personaj cervantesc care citește zilnic ziarul El Pais și trage dintr-o pipă aromată, în timp ce-și plimbă cățelul pe plajă. În realitate germanii se stabilesc în urbanizațiuni cu case de vacanță cochete, care, spre deosebire de apartamentele tipice spaniole, dispun de confort occidental clasic: încălzire centrală, geamuri termopan, porți electrice, piscină etc. Vecinii sunt tot străini, televiziunea prin satelit este cea de acasă, ziarul se tipărește în limba germană, restaurantele oferă meniuri internaționale (inclusiv germane) iar magazinele comercializează produse din zonele lor de origine. Medicii sunt și ei practicieni de prin țările de proveniență, care beneficiază de dreptul de a profesa în Uniunea Europeană (ca și cei din România, care au început exodul acum). Pe scurt, cine nu e pensionar, lucrează aici cam ce-ar fi făcut și acasă, în țara lui, cu deosebirea că și-a împlinit visul clasic al unei căsuțe la marul mării. Un vis pe care mulți îl au, dar puțini reușesc să-l pună în practică. Cine n-are posibilitatea să-l materializeze, se oferă ca ajutor celor care au deja, invidiindu-i puțin la început, până se lămurește că nici ceilalți nu sunt într-o situație lipsită de griji, cum s-ar fi așteptat. Majoritatea se ocupă cu autogospodărirea. Cu cât e mai frumoasă casa, cu atât mai laborioasă devine menținerea ei în bună stare (chiar și numai pentru a nu-i scădea valoarea de piață). Doar puțini își permit să angajeze personal. Timpul se scurge repede, cu problemele cotidiene clasice, ieșiri cu familia și prietenii, hoarde de musafiri în sezonul estival, aprovizionare, medici etc. Iluzia unei vieți fără griji e complet infirmată de realitate. Aceleași probleme cu care se luptă oamenii peste tot în lume sunt prezente și aici: boli, concedieri, nunți, aniversări, concedieri, angajări, botezuri, decese, inaugurări, falimente. Alegerea unei școli bune pentru educația copiilor e o adevărată artă, pentru că institutele din zona rurală nu sunt deloc la înălțime. Așa că mersul la școală devine o adevărată întreprindere logistică, în care se implică întreaga famiie, cu navete zilnice la oraș. Prețurile sunt și aici mereu în creștere, birurile la stat, la fel, apar reparații, șefi despotici, certuri cu vecinii etc. Nu sunt probleme grave, dar suficient ca să facă imposiblă armonia pe care unii și-au imaginat-o pripit.

Departe de centrele urbane din amonte, de unde municipalitățile administrează întreaga mașinărie, vegând discret asupra destinelor noastre, departe de locul în care funcționează instituțiile neaoșe spaniole precum primăria, școala, biserica, poliția, viața rezidenților străini se scurge într-o matcă de calm și relaxare. Doar vizitele sporadice ale ”turiștilor” din patriile de proveniență mai tulbură din când în când pacea trainică. Așa de redus e contactul cu ceilalți încât nu arareori întâlnești pensionari însingurați, dornici de contacte sociale, care se instalează dimineața pe terasele cafenelelor, doar-doar o intra cineva în vorbă cu ei. Liniștea pe care au râvnit-o sub soarele cald al Mediteranei o gustă acum cu vârf și-ndesat; o capcană a însingurării, care-i înghite pe nesimțite. Profită de pe urma lor instituții de genul ”Bar Escandalo”, ”Anonimii Alcoolici” și medicii, inclusiv veterinarii necesari îngrijirii armatei de animale de companie, devenite prietenele cele mai bune ale omului…

Covârșitor este și segmentul vârstnicior bine antrenați, care descoperă la a doua tinerețe beneficiile sportului amator. Străzile și plajele sunt pline de alergători iar terenurile de tenis și cele de golf sunt la mare căutare. Nu arareori se întâmplă să ruleze pe ”Carretera Costera” coloane întregi de bicicliști pe semicursiere, surprinzător de bine în formă, chiar dacă ”din spate liceu, din față … muzeu”. În principiu, germanii de vârstă medie care se retrag pe Costa Blanca dispun de o constelație financiară propice, care le permite să ducă o viață decentă, fără excese. Dar, potrivit mentalității poporului de care s-au distanțat cu bună știință, motivând că ar fi ”obsedat de muncă și incapabil de a se bucura de viață”, mai devreme sau mai târziu tot instinctul de a pune ceva pe picioare învinge. Mai toți fac câte ceva, chiar dacă uneori doar ca hobby, în cadrul cluburilor sau asociaților organizate exemplar, după tipic anglosaxon (Clubul German Costa Blanca, Loja Masonilor, Lions sau Rotary Club, corul internațional etc.). Sper să nu se simtă lezați cititorii români dacă vor constata cât de diferită și de plăcută poate fi o viață aici, atunci când nu ești născut român, marocan, bolivian, columbian, mă rog, ”sin papeles”, cum spun spaniolii, adică sortit pentru a lupta mereu. Nu-i de mirare că, privită din afară, viața de aici pare de-a dreptul plictisitoare, exasperant de monotonă. Nu tu vecini gălăgioși, care tulbură siesta cu manele sau cu larmă de motoare, nu tu stat la coadă, ceartă cu șeful sau probleme cu fumul de la grătarul vecinilor. Spațiul e destul de larg pentru a ne încăpea pe toți, fără zone de fricțiune. Deși pare o vieșuire superficială, dar nu e așa. Au si ei necazurile lor, dar le abordează cumva altfel, mai sportiv decât noi. Și mai distanțat. Cel puțin germanii, dar nu numai ei. Nu stiu dacă e bine. În fond, noi de aceea spunem despre ei că ar fi reci. De fapt, ei practică doar un fel de … igienă a vieții private. Ți-e și jenă să întrebi omul ce meserie are, de teamă să nu pari prea curios și să nu-l jignești cumva. Prea intimă e informația aceasta, pentru că se subînțelege și divulgarea gradului de educație al interlocutorului. În fond, cui îi mai folosește aici și acum acest amănunt din trecut? Ce contează profesia pe care a exersat-o undeva cândva, cineva, în prima jumătate a vieții sale, într-o altă lume, cu alte criterii de evaluare?

E un lux al discreției, pe care cetățenii din țările sărace nu și-l pot permite, din cauză că problemele lor se rezolvă pe căi mai puțin oficiale, sau nu se rezolvă deloc. Neavînd un suport birocratic suficient de solid, o diplomație bine înfiptă pe plan internațional sau un lobby politic și economic suficient de tare pentru a-i reprezenta la ananghie, ”sin papeles” nu au învățat că o problemă e înainte de toate o provocare la luptă, nu un îndem la autocompătimire. Lamentările și scormonirea în trecut, căutarea de vină și, implicit, absolvirea de ea nu au nicio importanță când e să se remedieze ceva rapid și eficient. Acesta e modul de a organiza nemțesc, cel care ne surprinde prin eficiență și ne înspăimântă prin completa detașare emoțională de situația de ansamblu în care are loc. Atât pasiunea nestăvilită a unui cântăreț de balade moderne ca Bustamante, cât și blues-ul presărat cu spleen ploios al unei formații de trompetiști germani pot fi găzduite de aceiași pereți primitori ai unei săli de concerte, cu fațada deschisă spre Mare Nostrum. Dar vai celui care ar râvni la un concert combinat, cu sunetele suprapuse în același timp ale acelor două curente muzicale. Ar ieși o cacofonie dizarmonică, care ne-ar priva poate de cea mai frumoasă latură a sâcitorului nostru slalom de zi cu zi printre apucăturile bizare ale ”străinilor” cu care conviețuim de fapt ca-ntr-o familie. Ne dăm așadar rând, civilizat și fără îmbulzeală. În fond, nimeni nu vrea să-și acompanieze propria viață în acorduri minore..

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Octombrie 2012

Costa Blanca

 

 

 

 

 

 

Citește și