Generozitate, bun-simț și… bunăvoință

Bunul-simț, iată un termen des folosit în viața cotidiană. Oamenii, în diferite împrejurări apelează cel puțin teoretic la folosirea termenului iar alții pretind că ar fi chiar posesori ai acestei stări. Nu există o definiție exactă și cuprinzătoare a bunului-simț, însă cugetările despre această calitate abundă din plin.

La prima vedere se poate spune că bunul-simț reprezintă capacitatea omului bazată pe viața cotidiană de a judeca și de a aprecia just oamenii, lucrurile și evenimentele, în scopul de a trăi viața frumos fără a pricinui suferință sau disconfort semenului de relaționare. Cu alte cuvinte înseamnă atitudinea de a respecta niște reguli de conviețuire bazate pe principiul „Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”.

Bazându-ne pe acest mod de gândire, putem afirma că bunul-simț este o măsură a bunei creșteri, a bunei cuviințe a respectului pentru cei din jur. Așadar, trebuie să existe un bun-simț în orice civilizație. Bunul-simț nu este un instant, nu este dat de undeva și nu este dobândit nici măcar ereditar. Acesta se învață iar responsabilă pentru deprinderea lui este chiar persoana în cauză.

Evident, acest lucru depinde de educația primită în familie iar mai apoi de cultivarea progresivă în sistemul de învățământ. Realitatea demonstrează însă că, educația primită nu constituie neapărat o garanție sigură că o persoană va face bine în momentele de provocare. Generozitate, bun-simț, bunăvoință. Pentru mulți, sunt cuvinte care s-au prăfuit de mult în dicționar…

Documentându-mă pentru articolele mele, observ că în occident există un interes din ce în ce mai mare pentru cursurile de bune maniere, pentru crearea unui mediu de lucru cât mai prietenos, pentru relații umane cât mai benefice. La noi, în România, nu am auzit de așa ceva.

Zilele acestea am citit ceva interesant. O profesoară de psihologie din Canada a făcut un experiment cu studenții săi. I-a împărțit în două grupe, una în care studenții trebuiau să fie generoși, binevoitori și amabili unii cu alții, alta în care studenții se comportau ca de obicei. Rezultatul? După două săptămâni studenții din prima grupă aveau un moral foarte bun, erau zâmbitori, mult mai mulțumiți de viață, cooperanți și veseli, comparativ cu colegii din grupa cealaltă.

Fiecare dintre noi a trăit pe propria piele diferența dintre bunăvoință și rea-voință. Atunci de ce continuăm să ridicăm tupeul sau duritatea la rang de aptitudini utile pentru reușita în viață? De ce-i apreciem pe tupeiști și-i considerăm slabi pe oamenii binevoitori? De ce profităm de generozitatea unora dintre semenii noștri?

Când zâmbești și ți se răspunde cu zâmbet, parcă ziua curge altfel. În primul rând, zâmbetul îl ajută pe cel care-l exprimă, îi dă un moral bun, o stare psihică plăcută, iar comportamentul său este înclinat spre generozitate. În al doilea rând, zâmbetul e contagios.

Cel încruntat este un om care suferă și a cărui companie nu e dorită de nimeni. Chiar dacă ar avea motive, starea sa psihică nu-l va ajuta să-și rezolve problemele, oricât ar fi ele de grave. Un șef încruntat care vorbește ridicând tonul, crede că obține rezultate mai bune de la subalterni? Mă îndoiesc că astfel de situații pot funcționa pe termen lung. Sunt împotriva naturii umane și a universului.

Se tot vorbește despre beneficiile gândirii pozitive, dar parcă am vrea ca ceilalți să fie pozitivi și apoi o să încercăm și noi. Toată lumea oftează după gesturi ca sărutatul mâinii sau ridicarea pălăriei în semn de salut. Nu mai sunt la modă! Primele pentru că doamnele s-au emancipat, celelalte pentru că domnii nu mai poartă pălării… Ca și cum gestul contează și nu rezultatul, sau ca și cum nu știm cu ce le-am putea înlocui. Nu cumva ne e teamă că am primi o etichetă nepotrivită cu prezentul, cu această lume în care se cultivă atitudinea dură, nemiloasă, războinică?

Generozitatea a devenit spectacol de televiziune. Lipsa bunului-simț, la fel. De ce să fii bun dacă nu te vede nimeni, de ce să ai bun-simț când se apreciază tupeul? Și totuși, așa cum occidentalii ne-au inspirat în atâtea direcții, n-am putea să ne lăsăm inspirați și în aceasta? N-am putea, ca în micul nostru univers de birou, de familie, de clasă, de grup de prieteni, să fim generoși, amabili și binevoitori unii cu ceilalți?!

Oamenii care merită respectul sunt cei care muncesc, creează, se ţin de cuvânt, nu mint, nu înşeală şi nu fură, sunt echilibraţi, nu-şi pierd cumpătul, nu ţipă ori nu ridică tonul la alţii atunci când lucrurile nu ies aşa cum le place lor, au un simţ al discernământului şi nu au în vedere numai împlinirea propriilor dorinţe ci se mai gândesc şi la ceilalţi, îşi cunosc locul şi rostul pe lume, admit când greşesc, ştiu să ceară iertare şi să ierte.

În zilele noastre avem o criză spirituală manifestată şi printr-o criză de autoritate, culmea, pe fondul unei inflaţii de autorităţi. Trăim într-o lume a autorităţilor fără autoritate. Şi autoritatea persoanei umane suportă o eroziune socială în decorul general compus din tot mai mulţi indivizi şi din tot mai puţine persoane. Cum s-ar spune: multă lume, puţini oameni…

Kasandra kalmann Năsăudean

Redactor-șef Occidentul Românesc