Gabriela Căluțiu Sonnenberg: La Fallas de Valencia

Dacă disciplina fiesta s-ar preda prin facultățile Spaniei, profesorii cei mai buni ar fi de bună seamă valencieni. Nicăieri altundeva nu se practică pompa fără restricții și risipa întru amorul artei ca la vestitele Fallas de Valencia. Pe cine să mai mire faptul că UNESCO analizează chiar anul acesta candidatura Valenciei, în scopul includerii extravaganteii ei tradiții în Patrimoniul Cultural al Umanității?

Se știe că maiaşii şi aztecii, mongolii, egiptenii, vichingii, dacii şi romanii, ba chiar și minusculele grupuri de păstorii romanşi care practică transhumanța prin Alpii elveţieni și, firește, moții din străvechea Ţară a Oaşului par să se fi înţeles la unison, aprinzând ruguri dogorâtoare pe versanții munților, pentru a anunța venirea primăverii și pentru a alunga spiritele rele ale anotimpului geros. Deosebirea este că valencienii aprind focurile în plin oraș, sub ochii pompierilor îngrijorați, dar nu foarte. Superstițioși, toți se grăbesc să „ardă” iarna grea, acordând naturii șansa de a renaște din propria ei cenușă. Mii de turiști li se alătură, dornici să simtă dogoarea focului pe obraji, dar mai ales dornici să admire grupurile statuare înalte cât un bloc, construite anume pentru a fi date pradă focului.

Arta construirii din lemn și materiale inflamabile a vestitelor Fallas s-a transformat din tradiție în profesiune, din pasiune în competiție, din moft în filozofie, din glumă în satiră politică, din pretext de joacă în prilej de mândrie patriotică. Sponsorii nu pregetă să pună la bătaie sume de ordinul sutelor de mii de euro pentru a oferi concitadinilor spectacolul fastuos al primelor 19 zile din luna martie, cu focuri de artificii și cu ofrande imense de flori, cu procesiuni de femei frumoase, îmbrăcate în straie tradiționale, de adevărate regine. Pasiunea cu care se dedau acestui obicei barbar trezeşte bănuiala că folosesc tradiţia doar pe post de pretext, pentru a deschide larg porţile nestăvilitei lor pofte de viaţă şi pasiunii pentru fiesta îndrăcită.

Analog calendarului creştin, calendarul valencian are două ere: înainte și după adoratele „Fallas”. Ce s-o mai învârtim încolo sau încoace? Nici nu se pune problema dacă ne place sau nu. La modul la care li se dedică toată lumea, trebuie să fii de piatră ca să nu te molipseşti de la ei, fericit că te primesc. „Permis de intrare” avem cu toţii, nu e nevoie de bilet: popularele Fallas sunt cunoscute pentru toleranţa cu care absorb toată suflarea, indiferent de varstă, sex, naţionalitate, rasă, religie sau mai ştiu eu ce ciudăţenii absurde, care i se pot năzări doar unei minţi înguste, de … nevalencian. Dovadă stau cohortele de turişti, veniţi special din te miri unde, chiar şi din cele mai ascunse unghere ale planetei.

Problema cazării lor e doar aparent dificilă și se rezolvă mai uşor decât s-ar crede, într-un mod inedit: nu se doarme deloc, sau, dacă e neapărat nevoie, pe apucate, la schimb, printre picături, în puţinele răstimpuri dintre asurzitoarele parade şi focuri de artificii, care oricum menţin poporul alert. 300 de orchestre ambulate iau parte la spectacol!

Un factor important în reuşita nebuniei generale rămâne clima blândă a Mediteranei, aptă să primească generos masele de entuziaşti, fără frică de îngheţ. Ghidurile turistice respectabile somează amatorii să nu subestimeze zgomotul infernal al pocnitorilor de toate calibrele, îndemnând la purtarea obligatorie de dopuri în urechi. Proba de rezistenţă maximă pentru timpane este canonada zilnică de la orele 14, ritual care se ţine cu sfinţenie, cu începere din prima zi a lunii, până într-un „final furioso” la cumpăna dintre 19 şi 20 martie. Durează zece minute și costă, tot zilnic, în jur de 15.000 de Euro. Și ce dacă?

Începând cu pașnicul 1 Martie, nu doar unul, ci peste o sută de pirotehnicieni sunt responsabili pentru extazul luxuriant cu care se cuvine întâmpinată primăvara. Echipa completă angrenată în organizarea vestitelor Fallas numără nici mai mult nici mai puţin decât 50.000 de localnici, grupaţi în 400 de comitete şi comisii.

De ce ora 14, în plină zi, pentru un spectacol de focuri de artificii? Pentru că aşa cere tradiţia. Păi nu-i așa că nu se vede nimic? Așa e, dar în schimb se aude. Monstruos, cum ar zice Caragiale. Deşi e păcat că se propulsează spre ceruri adevărate simfonii pirotehnice, care ameninţă cu falimentarea fondurilor publice ale municipalităţii, administraţia Valenciei se conformează fără a clipi.

Clipim doar noi, gură-cască adunaţi ciorchine în piaţa din faţa Primăriei, intimidaţi de compoziţia sonoră monumentală, vestita „mascletà”. Mai întâi se avântă spre văzduh o rachetă răzleaţă, vestitoare timidă a spectacolului care va veni. Îi urmează un evantai de durduieli consecutive, ca un staccatto, amintind de Bach. Apoi un tunet prelung din mai multe guri de foc, sincronizate perfect. Nu degeaba e nevoie aici de peste o sută de kilograme de praf de puşcă! Finalul apoteotic, supranumit „cutremurul”, face să trepideze pământul sub picioarele noastre, ducând cu gândul la arii triumfale din Korsakov sau Stravinsky.

Nu focurile de artificii, ci „las fallas” propriu-zise, figurinele multicolore dispuse pe 400 de străzi sunt adevărata atracţie. Înalte cât clădirile din jur, modelate cu migală de îndrăgostit, colorate strident, par viziuni alegorice dintr-un vis halucinant. Fiecare e o adevărată operă de artă barocă, un caleidoscop umoristic pe teme actuale din viaţa publică a contemporanilor noştri, mai mult sau mai puţin vestiţi. Suspendate în echilibru incredibil între cer şi pământ, amintesc parcă de judecata de apoi, ne fac să râdem sau să fim trişti, lasă să adie boarea efemerului peste fondul unei bănuieli mai adânci. Descumpănit, privitorul oscilează ades între lacrimi şi veselie iar în final depune armele, abandonându-se firesc râsului irezistibil.

Nu-ți ajunge o săptămână pentru a le vizita pe toate, ca să le înţelegi îndeajuns tâlcul ascuns! Gândul că rodul muncii de un an al artiştilor de-a dreptul geniali va fi sacrificat fără drept de apel şi va dispărea fără urme, mistuit de flăcările nopţii lui San Juan strânge inima în menghină. Cu cât e mai mare valoarea grupurilor statuare din lemn şi carton presat – unele depăşesc un milion de Euro – cu atât mai mare pare să fie entuziasmul localnicilor în aşteptarea distrugerii lor din noaptea care întruchipează coşmarul celor mai bravi pompieri din lume.

Bineînţeles că – la fel ca pe tema corridei sângeroase – există voci care condamnă vehement obiceiul „iresponsabil” de a aprinde focuri cât casa în mijlocul oraşului, sub ameninţarea unui incendiu devastator, într-o adevărată orgie de fum şi cenuşă, dăunătoare mediului înconjurător dar şi… portofoliului public. Până la ora actuală, nimeni şi nimic nu a a împiedicat buna desfăşurare a fiestei, lipsită ca prin farmec de acccidente grave.

Atunci când nu se referă la odihna nocturnă, ci la năzuințele noastre de peste zi, când ne dorim ceva cu ardoare, cuvântul românesc „vis” se traduce în spaniolă prin „ilusión”. Un vis devine realitate în oraşul care se vrea al libertăţii perfecte, fără duşmănii, prejudecăți sau tabuuri. Valencia tresaltă, zguduindu-se în râsete, „ilusionându-se”!

Totuși, valul de bună dispoziţie și imponderabilitate e punctat de momente de linişte şi seriozitate. Nici nu s-ar putea altfel! Spaniolii sunt catolici din convingere, mereu gata să guste din cupa vieţii până la fund, dar nu uită să mulţumească sorţii pentru darurile cu care i-a înzestrat. Oraşul care trăieşte în stradă nu se dezminte de vocaţia sa religioasă în zilele de 17 şi 18 martie, când mii de localnici împânzesc străzile, aducând ofranda de flori Fecioarei adorate.

Îmbrăcate în straiele tradiţionale de sărbătoare, confecţionate din dantelă, catifea şi mătase, cu părul împodobit de piepteni preţioşi, legendarele frumuseți valenciene par adevărate prinţese. Rochiile lor sunt rodul economiilor întregii familii, echivalând uneori la preţ un automobil. Un simplu evantai de Fallera, confecționat manual, costă între 90 și 110 Euro. După ore şi ore de ofrandă neîntreruptă, florile depuse pe soclul statuii adorate rămân dispuse simetric într-o trenă imensă, ca un covor multicolor.

Odată încheiată festivitatea religioasă prin cel mai puternic foc de artificii pe 18 martie, nimic nu mai stă în calea ameţitorului crescendo către „la Cremà” (arderea). punctul culminant al nopții (”la nit del foc” – noaptea de foc). Pe 19 martie, masele de oameni se îndreaptă spre locurile în care sunt dispuse colosalele statui care urmează să fie date pradă focului devorator. Cu cele 12 bătăi de clopote ale miezului nopții întregul oraş pare cuprins de flăcări. Până și cea mai frumoasă dintre Fallas, câștigătoarea concursului anual, trebuie să ardă, dar e lăsată nițel mai la urmă. Doar una din figurinele mai mici, supranumită „ninot” (copilul) e cruțată; urmează să fie expusă în muzeul amenajat special în acest scop.

Se poate spune aşadar că tot ce ţine de trecut, de iarnă, de bagajul apăsător, a fost înlăturat temeinic. Chiar din ziua următoare, artiştii „falleros” se încuie în atelierele lor, începând să modeleze statuile pentru anul care va urma. Doar municipalitatea mai luptă puțin cu deșeurile nopţii de pomină, trimiţând armate de angajaţi pe străzi, să elibereze urbea de urmele luptei dintre bine şi rău.

Focul consumă, dar şi creează, îndeosebi spaţiu. De pe acum, totul se reia de la zero, cu poftă nestăvilită, fără compromisuri.

Pentru că „fallar” înseamnă „a rata, a eşua”, putem spune că s-a ars tot ce poate nu n-a ne-a reuşit sută la sută în anul anterior. Cu aceleaşi eşecuri, de aici înainte nu ne vom mai întâlni. Un lucru e sigur: neuitate rămân „las Fallas”, eșecurile pe care ar fi mare păcat să le… ratăm.

Un material realizat de: Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa / Spania