În peisajul cultural contemporan, anumite evenimente depășesc funcția strict informativă și se impun ca experiențe cu impact emoțional și intelectual durabil. Gala Muzeului Cărții și Exilului Românesc aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii: o succesiune coerentă de întâlniri, conferințe și manifestări artistice care au transformat Craiova, timp de două zile, într-un spațiu al memoriei redobândite și al dialogului viu dintre trecut, prezent și viitor.
„Identitate, teritoriu, exil” – vernisajul ca act de mărturisire
Gala a debutat cu vernisajul expoziției de artă contemporană „Identitate, teritoriu, exil”, semnată de artistul vizual Constantin Constans, nume consacrat al diasporei românești din Franța.
Născut la Craiova în 1954, format la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Craiova și la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, Constans a părăsit definitiv România în 1989, stabilindu-se la Paris, unde a primit azil politic.
În cadrul evenimentului a fost lansat volumul „Identitate, teritoriu, exil”, un dialog între Constantin Constans și scriitorul Dan Caragea, volum însoțit de patru mărturii ale unor prieteni apropiați și prefațat de Lucian Dindirică.
La vernisaj au luat cuvântul Lucian Dindirică, președintele Consiliului Științific al muzeului, Radu Vințeanu, directorul bibliotecii judetene, Daniela Iancu, etnolog și promotor al culturii românești, precum și Dan Caragea. Seara s-a încheiat într-o notă de rafinament printr-un concert susținut de Valérie Cioloș-Villemin, cu piese din repertoriul său româno-francez, un exemplu admirabil de interferență culturală.
Ceea ce propune Constantin Constans prin această expoziție nu este un simplu demers artistic sau o colecție de lucrări, ci mai degrabă o instituție de acreditare a memoriei, o Académie Recyclage: un laborator în care sunt cercetate straturile trăirilor și ale biografiei artistului. În universul său, identitatea nu se consemnează și nu se inventează, se reciclează.
Materialele recuperate: acte, fotografii, documente, pagini de jurnal, reproduceri, mici obiecte, amprente devin materie primă pentru reconstrucția identitară, iar exilul, departe de a fi o rană sterilă, se transformă într-o energie vie, regeneratoare.
Teritoriul lui Constans nu este unul strict geografic, ci un spațiu mental, afectiv, imaginativ. Fragmentele reciclate alcătuiesc hărți ale apartenenței, generând un spațiu dual, bilingv, deopotrivă scenă și refugiu. Atelierul parizian al artistului a devenit, de multă vreme, o placă turnantă în care nostalgia capătă corp, iar colajele și performanțele se adună într-o scriitură vizuală capabilă să convertească pierderea în dialog. Exilul nu mai este absență, ci prezență resemnificată.
Pentru Constans, reciclarea nu este doar o soluție tehnică, ci principiul organizator al întregii sale opere. Ea leagă sinele de loc, memoria de prezent și exilul de propria reconstrucție. Fără reciclare, identitatea s-ar risipi, teritoriul ar rămâne incert, iar exilul și-ar pierde sensul. Prin reciclare, însă, pierderea și trauma devin resurse creatoare, memoria capătă corp, iar distanța se convertește în dialog fertil.
Constantin Constans este un artist aflat într-o permanentă căutare de sine, preocupat de scrierea și înscrierea vieții sale în artă și, invers, de scrierea artei prin propria existență. Această expoziție nu este o simplă retrospectivă, ci un imbold la reflecție asupra identității celor care, dintr-un motiv sau altul, au părăsit teritoriul național. Lucrările sale propun o sintaxă vizuală densă, în care biografia individuală se îngemănează cu istoria colectivă.
Umbre din amintiri se așază
ca păsări migratoare — apoi dispar.
Eu le prind în lumina ochilor,
ca să mai trăiască o dată.
Exilul îmi șoptește:
„Nu ești pierdut, doar ai trecut
într-o altă țară a inimii.”
Rădăcini îmi cresc în aer:
fără pământ, dar pline de dor.
Fragmentele mele — acte vechi, ecouri,
pălării și pantofi tăcuți —
se adună într-un trup reînnoit.
Nu le lipesc ca să le fixez,
ci ca să le dau suflare
într-o țară fără țărână.
Identitatea nu e un nume,
ci un ecou care se reinventează.
Iar exilul deschide poarta
spre un acasă ce nu poate fi pierdut.
Jubileul ARA – exilul ca proiect de viitor
Ziua de 27 noiembrie a fost, pentru mine, unul dintre acele momente rare în care timpul pare să se așeze firesc în matca lui. Dimineața a fost dedicată unui moment aniversar cu puternică încărcătură simbolică: 50 de ani de la înființarea American Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA).
Conferința susținută de Ruxandra Vidu, președinta academiei din 2013, a depășit registrul comemorativ și s-a transformat într-o pledoarie caldă pentru excelență, continuitate și responsabilitate intelectuală.
Specialistă de renume internațional în nanotehnologie, profesoară universitară în Statele Unite și prima româncă aleasă membru al National Academy of Inventors, Ruxandra Vidu a vorbit despre rolul diasporei ca forță de inovație, despre dialogul necesar dintre științe și arte și despre construcția de punți durabile între generații și spații culturale.
Nu am avut sentimentul încheierii unui capitol, ci al deschiderii unuia nou. ARA, așa cum a fost recalibrată în ultimii ani, nu este doar un custode al memoriei exilului românesc din Statele Unite, ci o instituție vie, capabilă să-și proiecteze moștenirea cu aplomb în contemporaneitate.
Despre muzică și conștiință, cu Octav Calleya
Seara a adus unul dintre cele mai intense momente ale galei: conferința „Sergiu Celibidache – cel mai mare dirijor universal”, susținută de Octav Calleya, discipol al marelui maestru, și moderată de Rodica Nicoleta Constanda, asistent de cercetare la muzeu.
Format la Craiova și la Conservatorul din București, Calleya s-a perfecționat la Viena, devenind unul dintre cei mai importanți continuatori ai gândirii Sergiu Celibidache.
Conferința a depășit cu mult limitele unei simple evocări. A fost o demonstrație de rigoare intelectuală și onestitate artistică: modul în care un maestru vorbește despre maestrul său nu prin superlative facile, ci prin expunerea logică a principiilor care l-au făcut unic.
În centrul discursului s-au aflat considerațiile despre fenomenologia muzicii pentru Celibidache, nu o abstracțiune, ci o disciplină riguroasă a percepției. Muzica există exclusiv în prezent; esența ei nu este „ceea ce se cântă”, ci „ceea ce se întâmplă”. Sunetul nu este obiect, ci fenomen irepetabil. O notă atacată prea devreme sau prea târziu nu este o simplă eroare tehnică, ci o fractură în logica vie a fenomenului. Am părăsit sala cu sentimentul că am asistat la o lecție de luciditate. Noaptea craioveană părea mai tăcută, iar tăcerea, paradoxal, mai densă.
Exilul ca spațiu de identitate culturală
Ziua următoare a fost un moment de sinteză conceptuală, prin dialogul purtat în Muzeul Cărții și Exilului Românesc cu Ana-Maria Resceanu. Am înțeles că instituția propune mai mult decât o recuperare documentară: un dialog despre felul în care cultura română a continuat să existe și să se transforme dincolo de granițe.
Conceptul de „exil”, adesea asociat cu ruptura și trauma, capătă aici o dimensiune mai amplă: aceea de spațiu al continuității culturale. Intelectualii români din exil nu au trăit doar pierderea, ci au construit reviste, biblioteci, instituții simbolice. Muzeul reușește să sugereze această complexitate fără a transforma documentele în relicve mute.
Distincția necesară dintre exilul politic și diaspora post-1990 nu slăbește discursul muzeal, ci îl nuanțează, aducându-l mai aproape de realitățile contemporane.
Un muzeu al întoarcerii simbolice
Gala Muzeului Cărții și Exilului Românesc nu a fost o simplă succesiune de evenimente, ci o experiență coerentă, cu un ritm interior bine articulat. Arta, știința și muzica au dialogat, construind un sens comun.
Craiova a devenit, astfel, un loc al reîntoarcerii simbolice, nu către un trecut idealizat, ci către o cultură română care continuă să se scrie pe sine, lucid și fertil, oriunde s-ar afla. Am plecat cu sentimentul că memoria nu este o arhivă inertă, ci un spațiu viu, care cere prezență, atenție și responsabilitate.
Autor: Prof. Dan Caragea (Lisabona, Portugalia)
