Eugen Evu: Tremurul infra- seismic al Fiindului în lirica Vavilei Popovici

„Să știi să plângi de bucurie/ când îți iese fericirea în cale/  doar și numai pentru câteva clipe./ Să știi să plângi/ când fericirea-ți este pierdută,/când inima și mintea aleargă năucite/  pe căi neștiute./ Râs-plânsul lumii să-l prețuiești/ și lacrimile-ți vor naște poeme.”

Astfel se deschide noua carte de versuri a Vavilei Popovici, cu un enunţ – explicit ars poetica, ce nu  lasă echivoc asupra ţintei moraliste clasice a scrierii d-sale eseistice şi epice. Apelul la sintagma populară “râsu-plânsu”, este cheia viziunii mito-logice – antinomia condiţiei existenţiale, a plânsului ( din basmul lui Ispirescu, de a “ nu se naşte”,) şi a râsului – geamăn, sau dacă vreţi a mitului gemelarilor – fraţi , Fârtatul şi Nefârtatul. ( Dioscurii din mitologia arhaică românească, Lazăr Şăineanu). Întreaga carte este astfel un modern “ Înşir’ te mărgărite”, discursul fiind unul explicit – afirmativ – povăţuitor, în manieră adaptată paradigme neo – sacerdotale, ca să zic aşa. Poeta este deopotrivă în ritualul taoist, al contemplării apei – element primordial – care îndeamnă la meditaţie şi „ pietrele se rostogolesc, între ele vorbesc”… Lumea este LIMBAJ cosmic, iar spiritul percepe misterul comunicării – interconexiunii magice, cum odinioară ştiau prin meditaţie înţelepţii:

Seară târzie./ Apa curge grăbită peste pietre, jucându-se cu stelele cerului./ Cântul apei lunecă/ printre vibrațiile dulci ale tăcerii estompând cântul jalnic al sufletului./ Pădurea din apropiere se face nevăzută,/ o salcie tânără resfiră plăpândele-i corzi atingându-mă blând,/ vântul scutură câte-o frunză peste valuri,/ pietrele se rostogolesc, între ele vorbesc…/ Le ascult!” (La malul unei ape).

Aşa cum o ştiu din câteva eseuri, Vavila Popovici este o venerabilă cugetătoare, cu o superioară mistică a metafizicii. Existenţa este iniţiere, revelatorie, pe constanta inefabilă a stărilor elevate, în temeiul vechii cunoaşteri, undeva între Mirările blagiene şi trans-modernismul ( atenuat!) al unor teoreticieni actuali. ( Ion Popescu Bradiceni ş.a.).

 „Cât suntem tineri, moartea se află undeva/ în afara vieții;/ când îmbătrânim ne dăm seama/ că ea se află în interiorul ființei noastre,/ lovind precum valul – stânca,/ în dorința aprigă de-a o/ răpune./ În fiecare clipă, murim câte puțin,/ valurile rod perfid din stâncă,/ geamătul ei sinistru/ doar către sfârșit îl auzim..”.(Într-un târziu).

„Moartea dinafara vieţii”, e un paradox aforistic, la urma urmei a trăi este a muri, în ordine inversă … acelor ceasornicului, sau in extenso, sistemului planetar pe care un Niels Bohr – premiat Nobel – îl defineşte în legea „macro – micro – cosmică”- sau dacă vreţi fractalică.  Aşadar, Vavila Popovici transmite o învăţătură cu origini în milenii, reiterată în formule aforistice care îngândurează aidoma unui anamnesys platonician. Murim câte puţin, adică suntem resorbiţi în absolutul deductibil ca divinitate incognoscibilă, ci doar deductibilă, prin Intuition – inteligenţa ubicuă universală. Între apa primordiei şi mineralul încremenit in illo tempore, din vulcanii modelatori ai planetei – şi implicit vieţii din interregn – a organicului temporar – efemer prin durate, – animalul – om, cogitans – se dă o eternă luptă, spre a se sustrage din organic Fiindul, fiinţa, duhul. ”Geamătul ei sinistru/ doar către sfârşit îl auzim”…  Apa este laboratorul creaţiunii continue, cu mutaţii şi colaterale, cu distrugeri şi regenerări, asta aude „cochilia urechi” şi azi, ca acum mii şi mii de ani. Vavila Popovici consideră că apa doreşte a distruge, a răpune, ceea ce Focul – ca element promordial solar -, a făcut, a încremenit în mineral, aşa cum şi în carne?

…A parcurge, pagină de pagină obiectul – de – cult numit carte, al Vavilei Popovici, nu este decât de lecturat în singurătate, aşa cum au fost scrise de d-sa între veghe  (rationem) şi vis, stare trans – figurativă, poetică; cheie percepţiei bune fiind în coparticiparea afectivă dintre “scrib” şi “ucenic”. Când poemele vin brusc în actualitatea “rece” a existenţei, a auto – observaţiei şi a situării anume într-o luciditate – interogativă, demnă, nesuperstiţioasă, cvasi – umană, avem un fel de reportaje ale stării de nestare, ale întrebării Sinelui în “oglinda” magică a unui labirint (subcortic) – ( sau mandala) – faţă de …Sine. De aici rostirea dilematică, auto-întrebarea “când nu vom mai fi”… sau insinuarea unei nişe a reîncarnării, de sorginte gnostică: stăm sub zodii, suntem condiţionaţi corelativ cu spaţiul – timp, sau este doar iluzie, totul? Referinţe se fac direct la teze, ca aceea a lui Saramago! – aşadar avem un discurs parafrazic, polemistic, livresc.

Cum va arata o poetesă în ochii căreia/ nici o rază de soare nu se mai poate odihni,/ o poetesă care va trăi/ doar cu acele câteva raze rămase în suflet?/ Va mai dori cineva să stea alături de poetesa/ atinsă de boala necontagioasă,/ (exceptând părerea lui José Saramago!)/ de un destin nemilos, asumat fără de voie?/ Numele ei va dispărea,/ va fi oarba acestei lumi,/ nu va mai vedea nici cerul,/ nici pământul, nici culorile,/ nici privirile celor care o vor înconjura./ Plictisiți de boala sa,/ toți pe rând o vor evita…/ Va întinde mâinile și va căuta,/ (vai cum caută un orb!)/ ființa care să-i amintească de iubire,/ s-o numească/ așa cum o numea cândva: „Poetesa mea!”/ Ea știe că fiecare întâmplare nefericită a vieții/ îi duce pașii într-un singur sens,/ refuzând calea-ntoarsă./ Și totuși, ea va întinde mâinile și va căuta,/ (vai cum caută un orb!)/ ființa care să-i amintească de iubire,/ s-o numească/ așa cum o numea cândva, cineva: „Poetesa mea!”

Există “cale de întoarcere”? Patosul, empatia, dinamica fiinţelor ce se contopesc orgasmic şi apoi se re – despart, au fost doar vius, nirvana, plăsmuire din… increat ? Mă rezum lapidar la aceste câteva impresii, re-opinând că Vavila Popovici este, prin simţire de profunzime, o poetesă autentică, azi,  într-o lume ce se videază accelerat – dramatic de SPIRIT. Filosofia Vavilei Popovici este teosofie ca să zic aşa, protestantă. Cartezianismul este contrapunctic meditaţie… transcendentală. Calitatea scrierii poetice a Vavilei Popovici este aceea de a agita o retorică existenţialistă impregnată de experiment, de trăire, de asumare totală, de dăruire înnoitoare, din preaplinul unei energii harice  rar  întâlnite. Misteria Fiindului este a Divinului: se ascunde arătându-se, şi se arată ascunzându-se. Tremurul este de fapt infra – cutremurul, trepidaţia indicibilă a Spiritului ce se agită în om, în uman. Deloc stingheritor, de aceea, am numit acest modus scrivere, unul orgasmic, al primordiei Fiinţei ce “migrează” în dimensiunile inefabile ale Divinului.

Eugen Evu, România