Destine distruse de comuniști

image description

În 1912 s-au stabilit pe Valea Mureșului, aproape de Arad. Erau tineri, medici amândoi și aveau lumea la picioare. Și-au dedicat viața salvând și îngrijind oameni atât în cele două războaie mondiale cât și în viața de zi cu zi, găsind timp să-și educe cei doi copii după cele mai sănătoase principii de viață. Au fost respectați și iubiți. Pentru dăruirea lor, pentru profesionalismul lor, pentru seriozitatea și cinstea de care au dat dovadă în fiecare clipă a vieții.

Ajungând la putere, comuniștii le-au furat dreptul de-a mai profesa, bunurile și identitatea, oferindu-le două locuri de muncă la un C.A.P.: șofer pe camionul care aparținuse famliei și femeie de serviciu. Au fost umiliți, batjocoriți și denigrați de o gașcă de derbedei inculți, proveniți din prostimea săracă și transformați peste noapte în ofițeri de securitate și mari activiști de partid.

Batjocura și umilința au îndurat-o și cei doi copii, și copiii acestora. Zeci de ani, trei generații de oameni au îndurat și suportat talpa grea și necruțătoare a comuniștilor. Zeci și zeci de ani, bunicii, părinții și nepoții, toți laolaltă, au fost urmăriți de securitatea comunistă.

După mai bine de 65 de ani, descendenții acestei familii reușesc să facă lumină și să recupereze identitățile furate de către cea mai josnică și mai mizerabilă clasă politică.

Destine distruse de comuniști: o carte de 328 de pagini de documentare, declarații și istorie. Patru ani de muncă a doi jurnaliști și a unui redactor de investigații. 328 de pagini cutremurătoare despre viața a trei generații, victime a unui regim diabolic ale cărui metehne le mai întâlnim și astăzi… Carte editată în limba română și engleză de JeTT Media Group și Nova Science Publishers, Inc. Los Angeles, California.

  • Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean
  • Coautori: Michael Harrison Cronkite și Cristian Ioanovics Guitars
  • Traducere și corectură: Corina H. Simonescu și Krista Fluieraș

Lansarea cărții în limba română, ediția 2018, va avea loc pe data de 28 iulie 2018, în cadrul UMA Málaga și în limba engleză, pe data de 25 august 2018, în UC Davis Sacramento, California.

A consemnat Andra Mateescu Gutierez

Destine distruse de comuniști (Fragment)

„În perioada 1947-1964, întreaga ţară devenise o adevărată închisoare. În 1948 a fost înfiinţată Securitatea, a cărei misiune era să apere, prin teroare, conducerea comunistă şi să-i distrugă pe toţi cei care s-ar fi opus acesteia. Mai întîi, Securitatea i-a trimis în închisoare pe foştii oameni politici şi pe marii intelectuali ai ţării. (Mulţi au murit în penitenciare cum ar fi cele de la Sighet, Aiud, Gherla şi multe altele.) Aici, erau supuşi unui regim de exterminare: înfometaţi, torturaţi, puşi la muncă forţată. În închisori au fost trimişi foşti ofiţeri, preoţi, ţărani, studenţi şi chiar elevi de liceu. Securitatea avea pretutindeni informatori, adică persoane care colaborau de bunăvoie sau erau constrînse, prin şantaj. Dacă vorbeai împotriva regimului, puteai fi arestat şi condamnat la închisoare. Ofiţerii Securităţii puteau împuşca oameni pe loc, fără judecată; aşa au sfîrşit mulţi ţărani care s-au opus, nevrînd să li se ia pământul pentru a fi înfiinţate ferme colective de stat (Cooperative Agricole de Producţie). 

În 1948, a avut loc naţionalizarea: toate fabricile, magazinele, restaurantele, hotelurile etc. au devenit proprietatea statului. Autoturismele nu puteau fi deţinute decât de instituţii. Locuinţele celor consideraţi „duşmani ai poporului“ au fost confiscate. Proprietarii lor au fost evacuaţi, bibliotecile le-au fost arse în curte şi au fost trimişi să locuiască în spaţii insalubre. În cele mai frumoase imobile s-au mutat liderii comunişti (aşa-numita „nomenclatură“, lacomă să-şi savureze privilegiile). Represiunea a avut multe forme: la facultate nu puteau fi primiţi decît cei cu „origine socială sănătoasă“ – adică copiii de muncitori şi de ţărani săraci. Religia era interzisă în şcoli, iar mersul la biserică nu era bine văzut de noii diriguitori.

Liderul comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a decretat eliberarea deţinuţilor politici în 1964. Politica regimului s-a schimbat, urmând o perioadă de relativă liberalizare şi de emancipare de sub controlul sovietic. Nicolae Ceauşescu – ajuns la putere în 1965 – a continuat această politică. Perioada 1964-1971 a adus mari speranţe şi optimism. Au fost recuperate valorile culturale româneşti, au fost reeditate cărţile autorilor interzişi în anii ’50, scriitorii şi artiştii români au putut crea mult mai liber. A avut loc o deschidere către Occident, fiind publicate numeroase traduceri. Şi copiii au beneficiat de această deschidere: la chioşcurile de ziare putea fi cumpărată celebra revistă franceză de benzi desenate Pif, pe care o aşteptam cu nesaţ în fiecare săptămînă. În şcoli, limba rusă a fost eliminată, după ce, în anii precedenţi, fusese materie obligatorie. 

Nivelul de trai al populaţiei a crescut semnificativ. Magazinele alimentare erau bine aprovizionate. În 1967, americanii au deschis la noi o fabrică Pepsi-Cola, singura din ţările comuniste. Maşinile puteau fi proprietate personală – aşa a apărut Dacia, o replică a mărcii franceze Renault. Oamenii erau mai bine îmbrăcaţi, tinerele purtau fustă mini, după moda occidentală. Au apărut şi blugii, dar nu puteau fi cumpăraţi din magazine, ci doar de la cei care îi procurau din Iugoslavia sau dacă aveai rude în străinătate. Şi acum îmi amintesc prima mea pereche de blugi, prin 1978, marca Wrangler. Filozoful francez Régis Debray spunea că în ţările comuniste, blugii şi muzica rock au fost mai puternice decât armata sovietică. Şi la noi au apărut formaţii rock – Phoenix, de exemplu. Totuşi, tinerii nu aveau voie să poarte plete, ca şi cum acestea erau un pericol pentru regim. Miliţienii aveau obiceiul să îi tundă pe cei prinşi pe stradă. Unii profesori îţi măsurau părul cu liniarul şi te trimiteau la tuns.

Revenind la muzică, erau obişnuite petrecerile (sau „ceaiurile“) unde adolescenţii ascultau formaţiile apusene de succes. Vinilurile ajungeau foarte repede în România, le aduceau piloţii Tarom sau marinarii; erau copiate imediat pe bandă de magnetofon şi se răspândeau cu o viteză extraordinară. 

În 1971, Ceauşescu a făcut o vizită în China şi în Coreea de Nord, şi a fost impresionat de spectacolele grandioase de pe stadioane, prin care erau adulaţi conducătorii acestor ţări. La întoarcere, a considerat că s-a mers prea departe cu liberalizarea şi a propus ca, de atunci înainte, ştiinţa, arta, literatura să fie atent supravegheate de către partid, pentru a nu promova idei dăunătoare regimului. Presa şi Televiziunea au devenit strict cenzurate, fiind obligate să-l proslăvească pe Ceauşescu şi pe soţia sa, Elena. Cultul personalităţii a început să se amplifice treptat, după alegerea lui ca preşedinte, în 1974, pe lângă funcţia sa de secretar general al PCR. A fost inaugurat Festivalul „Cântarea României“, în cadrul căruia se desfăşura propaganda comunistă. Pe stadioane erau organizate şi spectacole cu mii de figuranţi – mai ales elevi, care, după săptămâni istovitoare de repetiţii, dansau, alcătuiau lozinci cu trupurile lor şi cântau ode „conducătorilor iubiţi“. Cei mai oropsiţi erau bucureştenii, cei din provincie participau doar la marele miting, în momentul în care „Marele Conducător“ venea în vizite de lucru.

Securitatea s-a adaptat la noile realităţi. Oficial, nu mai existau deţinuţi politici, cei care criticau regimul sau pe Ceauşescu erau declaraţi bolnavi psihic şi izolaţi în spitalele de psihiatrie. Populaţia era supravegheată prin reţeaua de informatori (erau recrutaţi chiar şi elevi de liceu), iar opozanţii erau ascultaţi cu microfoane ascunse în casă. O adevărată obsesie a noastră era că Securitatea ne urmăreşte pe toţi, cu ajutorul turnătorilor, şi că ne ascultă telefoanele.

Aproximativ până în 1982, nivelul de trai era suportabil. Însă anii acestei prosperităţi relative aveau să se încheie în momentul în care Ceauşescu decide să şteargă imensa datorie externă a României. Spre a susţine programul de industrializare masivă, Ceauşescu împrumutase miliarde de dolari de la băncile occidentale, pentru a construi întreprinderi de industrie grea, mari consumatoare de energie şi ineficiente în plan economic. Pentru a plăti datoria externă, au fost introduse măsuri de austeritate de neimaginat. Totul mergea la export: alimente, petrol, energia electrică. Regimul n-a ţinut deloc seama de nevoile populaţiei care a început să trăiască la limita subzistenţei.

Magazinele alimentare au început să se golească. Pe rafturi se găseau doar borcane cu tocană de legume, creveţi vietnamezi şi şampanie. Alimentele de bază au fost raţionalizate, vândute numai pe cartelă. Cartela era un fel de bon cu pătrăţele, îl decupa vânzătorul de la Alimentara unde erai înscris pe o listă. Raţia prevedea o jumătate de franzelă pe zi şi un kg de zahăr, un litru de ulei, un kg de carne, o jumătate de pachet de unt şi cinci ouă pe lună. Ca să cumperi lapte, trebuia să te aşezi la rând de la 3 noaptea. Uneori, alimentele se vindeau „la liber“ – de obicei, la uşa din dos a magazinului, unde se formau cozi imense şi oamenii se îmbulzeau. Pentru a economisi valuta, Ceauşescu nu mai importa cafea naturală, aceasta fiind înlocuită cu ovăz prăjit – cel căruia îi spuneam „nechezol“ (ovăzul este hrană pentru cai). Portocalele şi bananele erau importate numai de Anul Nou şi trebuia să ai noroc ca ele să nu se termine chiar înainte să ajungi şi tu în faţă, după ce ai stat câteva ore la coadă. Lipsurile erau de tot felul: nu se găsea tot timpul hârtie igienică! Nu se găseau băuturi alcoolice (în afara şampaniei), lenjerie intimă, lame de ras. Şi benzina era raţionalizată: lunar, aveai dreptul la doar 20 de litri. Ca să pleci la drum lung, trebuia să o ai pusă deoparte şi să o transporţi în canistre, în portbagaj, pentru că benzinăriile din alte judeţe nu aveau voie să vîndă decît 10 litri şi doar dacă stăteai la cozi interminabile. Au fost impuse restricţii şi la circulaţia maşinilor: într-o duminică puteau ieşi doar maşinile cu număr par, iar în cealaltă, cele cu număr impar.  În apartamente, apa caldă curgea doar două ore, de două ori pe săptămînă, iar în ultimele ierni ale regimului comunist, caloriferele erau îngheţate. Ziua, gazele aveau o presiune atât de mică, încât gospodinele găteau noaptea, când presiunea era suficientă. Curentul electric se întrerupea deseori, mai ales seara. Făcusem rost de un felinar cu petrol, dar acesta scotea un fum îngrozitor.  Începînd cu 1985, TVR1 emitea doar două ore, între 20-22, difuzînd aproape în exclusivitate emisiuni dedicate lui Ceauşescu şi soţiei sale. Cine putea se uita la posturi bulgare, maghiare sau iugoslave, prinse cu antene confecţionate artizanal. Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvânt lumea de atunci, aş spune că totul era gri. Cel mai grav era, însă, faptul că nu ne dădeam seama că e atât de gri…

Citește și