Dan Caragea: Îndrăgostiții, Valentin și Dragobetele

Confundat uneori cu Valentin din Roma, Valentin din Terni (în vechime, Interamna) a fost călugăr sau preot, martirizat în veacul al III-lea d.H. Aflăm că numele său apare pomenit abia în Martyrologium Hieronymianum, o compilație târzie, alcătuită între 460 și 544.

În 495, papa Gelasius I decide interzicerea sărbătoririi Lupercaliei (în cinstea zeului Faunus Lupercus), care avea loc între 13 și 15 martie și înlocuirea acesteia cu o sărbătoare creștină, la 14 februarie, a trei martiri, toți pe nume Valentin, printre care și Valentin din Terni, despre a cărui biografie se știa totuși destul de puțin. Titlul de „patron al îndrăgostiților” i-a fost acordat o mie de ani mai târziu, în 1496, de către papa Alexandru al VI-lea.

Potrivit legendei, Claudius al II-lea Gothicus, care îi detesta pe creștini, dorea să le interzică căsătoriile, pentru ca tot mai mulți bărbați să poată fi trimiși la război. Împăratul este înștiințat că Valentin celebra căsătorii în taină, astfel că poruncește să fie îndată adus și întemnițat. În închisoare, Valentin o întâlnește pe Iulia, fiica temnicerului, născută oarbă. Între cei doi se înfiripă o relație de dragoste. Iulia îi cere lui Valentin să-i descrie lumea, în schimb, ea îi aducea zilnic de mâncare. Într-o seară, povestesc martorii, au văzut dintr-o dată o văpaie pătrunzând prin fereastra celulei. Un miracol! Iulia și-a redobândit pe loc vederea și a spus: „Acum văd! Văd lumea așa cum mi-ai descris-o!”

Împăratul nu s-a lăsat înduplecat de nefireasca întâmplare și a ordonat executarea lui Valentin pe14 februarie 269, în timpul Lupercaliei.

Toată familia Iuliei s-a convertit la creștinism, iar fata a plantat un migdal pe mormântul lui Valentin, migdalul devenind de atunci un simbol al iubirii. (Legenda aurea, 1261-1266, ne dă o versiune oarecum diferită ‒ minunea se petrece în casa unui magistrat , care avea o fiica oarbă ‒, dar acestea interesează prea puțin acum.)

Reținem că peste sărbătoarea păgână a Lupercaliei, o sărbătoare a purificării, se va suprapune o alta, creștină, a martirilor Valentin.

Ca zi a îndrăgostiților, aceasta este atestată întâia dată în secolul al XIV-lea, în Marea Britanie, pe atunci încă catolică. Ziua de 14 februarie fusese aleasă și pentru că se credea că în acea zi păsările intră în rut. Tradiția a dăinuit la anglo-saxoni, răspândindu-se, ca și Haloween-ul, în ultimele decenii, dinspre SUA, tot mai mult, în întreaga lume.

Câțiva poeți vechi, Othon III de Grandson, (c 1350-1397), Chaucer (c 1340-1400), sau Charles de Orleans (1394-1465) fac referințe la această zi. Sărbătoarea a fost agreată de aristocrație și a rezistat timpului. Marketingul contemporan, de sorginte americană, începe însă pe la jumătatea secolului al XIX-lea cu vânzarea de ilustrate de schimb între Valentini și Valentine.

Astăzi ziua se serbează eclectic, într-un amestec de clișee comerciale și nevoia unei celebrări mai pure și intimiste.

*

Dragobetele (24 februarie) e o sărbătoare a calendarului nostru poporan, resuscitată în ultima vreme ca reacție la americanizarea excesivă. Se spune în acea zi pe la noi: „Azi e Dragobetele, se sărută fetele”. Înainte de a pătrunde în chestiune, să lămurim termenul, pentru mulți obscur ca semnificație și etimologie.

Iată ce găsim din dicționare, firește în cel mai autorizat, Dicționarul limbii române, litera D, Editura Academiei Române, București, 2009:

DRAGOBÉTE s. m. sg. 1. (Popular) Numele sărbătorii religioase ținute la 24 februarie, considerată și ca zi a îndrăgostiților. Zioa de Dragobete. Vreme timpurie (a. 1774). IORGA, S. D. XIII, 75. Aflarea capului Sf. Ioan, care cade totdeauna în 24 februarie, se numește Dragobete. MARIAN, S. R. II, 31. Când cineva lucrează în ziua de dragobete, cântă ca toate păsările. GOROVEI, CR. 107. La dragobete se deschide ciocul pasărilor. PĂCALĂ, M. R. 191, cf. HIV 97, VII 146. Drăgobetele e ținut de femei și de babe, mai cu sfințenie în Oltenia. E ziua cea mai bună de făcut de dragoste. ŞEZ. IX, 5, cf. ARH. FOLK III, 149, ALR III/I MN 110, 2 805, ALRM II/I h 260.

2. (în credințele populare; și în sintagmele dragobete cap de primăvară, dragobete cap de vară) Numele zilei de 1 sau 3 martie, când fetele adună zăpadă topită cu care se spală apoi tot anul ca să fie și drăgăstoase. Dragobete cap-de-vară, adecă de la 1 martie. HEM 1 122. În prima zi a lunii lui mărțișor, numită pe alocurea și dragobete ‒ drăgobetele cap de primăvară şi drăgobetele cap de vară. MARIAN, S. R. II, 143, cf. BARCIANU, ALEXI, W., ŞĂINEANU². Dragobete ori gabrovete. Cap de primăvară, logodiciul păsărilor ‒ 3

martie. MUSCEL, 36, cf. CADE.

3. (Entom.; prin Ban.) Repede (IV) (Cicindela campestris). În alte locuri însă ar însemna dragobete un gândac alergător, ce-l folosesc descântătoarele la descântecele de dragoste. MARIAN, INS. 1, cf. JAHRESBER. XII, 141. Gândacul numit în popor repedea … prin Banat i se zice dragobete. SIMIONESCU, F. R. 283.

‒ Și: (regional) dragobéte, bragobéte (ALR III/I MN 110, 2 805/791), bragovéte (ib. 110, 2 805/769), gabrovéte s. m. sg.

‒ Din slavon. главобрѣтєниє.

Din articolul mai sus citat, vom reține sensul 1, care se referă la sărbătoarea religioasă de pe 24 februarie (Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul), considerată în popor și zi a îndrăgostiților. Reiau citatul cheie din Șezătoarea: „Drăgobetele e ținut de femei și de babe, mai cu sfințenie în Oltenia. E ziua cea mai bună de făcut de dragoste.”

Al doilea sens îl regăsim și în Dicționarul lui Șăineanu, redactat astfel: „numele zilei de 1 Martie când se face apa de dragoste: Dragobete cap de primăvară. Credințele poporului reprezintă pe Dragobete ca pe un flăcău iubitor, care umblă prin păduri după fetele și femeile ce profanează, lucrând, ziua-i consacrată. [Formă oltenească din Dragu (cf. brabete = vrabie)]”. Interesantă și etimologia.

Scriban (1939) îl explică astfel:

dragobéte m. (slav). Sud. Un sfînt serbat de popor la 3 Martie.

Potrivit unor legende, Dragobetele (Iova), o zeitate locală, era chiar fiul Babei Dochia. Era un tânăr chipeș, ispititor, care avea puterea de a seduce femeile și fetele care îi ieșeau în cale.

Sărbătoarea Dragobetelui a fost, mai ales în sud, până spre secolul al XIX-lea, un ritual erotogen, după Romulus Vulcănescu:

„Tinerii și tinerele îmbrăcați de sărbătoare se strângeau pe dealurile din preajma satului, în cete de vârstă și sex. Fetele laolaltă culegeau flori de primăvară, ghiocei, iar băieții, individual, culegeau vreascuri pentru aprinderea unor focuri, în jurul cărora se așezau jos, tot pe cete și glumeau între ei. Glumele se refereau mai ales la simpatiile și antipatiile dintre băieți și fete. La prânz coborau în goană spre sat, fiecare băiat fugărindu-și partenera preferată. Dacă o prindea din fugă, conform datinii, putea să o sărute în văzul tuturor. Când doi tineri fugeau după aceeași fată, ea se lăsa prinsă de cel pe care-l prefera. Fata care era prinsă și sărutată se considera oarecum logodită cu partenerul ei de fugă, pe un an, pentru a putea urmări cât de constante sunt sentimentele lor reciproce. Părinții aflau de la tineri cele întâmplate și erau satisfăcuți sau nesatisfăcuți, după pretențiile ce le aveau pentru copiii lor. Această coborâre în goană a băieților în urmărirea fetelor se numea în podișul Mehedinți zburătorire. Declararea publică a dragostei sincer consimțite între urmăritor și urmărită, în ziua de zburătorire, a fost până în secolul al XIX-lea o formă reminescențial-rituală de cult erotogen.” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987, p. 338).

Dacă am mai adăuga noaptea de Sf. Ioan (celebrată în Iberia) sau Sânzienele noastre, am avea o imagine mai completă a felului în care oamenii își duceau viața în armonie cu marile cicluri ale naturii și cu tainele lumii. Azi niciun june nu mai aleargă după o jună pentru un prim sărut de logodnă sufletească, misterul e mort, simbolul așijderea, de aceea nu e mai simplu să ne mozolim pe unde apucăm, dar mai abitir în cluburi și toalete publice, câtă vreme nimeni nu va spânzura acolo și o candelă?

„O, tempora, o, mores!”, după cum zicea bătrânul Cicero.

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, în calitate de senior editor, cronici de limbă în publicația Occidentul Românesc din Spania. Din august 2019, redactor -șef .