Bucovina – Elveția Românească

„O reprezentare a paradisului:

satul bucovinean,

totul făcut cu bun gust,

casa şi gardul

şi verde păşune;

când oamenii dorm

vin îngeri din direcţii necunoscute

să pieptene iarba păşunilor.”

(fragment din poezia „O reprezentare a paradisului”, de Adrian Păunescu, 1943 – 2010)

Supranumită „Elveția Românească”, regiunea istorică Bucovina, situată în partea de nord a României, ocupă o suprafață de 10.441 km². Aparține majoritar României, dar există și zone care țin de Ucraina. Împărțirea ei actuală datează din anul 1940, când nordul s-a adjudecat sovieticilor, iar sudul românilor. De aceea Bucovinei i se mai spune și „Ținutul de Graniță”, locul în care unitatea și ajutorul între oameni sunt la mare preț, căci frații de sânge și de limbă sunt despărțiți printr-un hotar trasat aleatoriu.

Bucovina înseamnă însă cu mult mai mult decât o simplă fâșie de pământ de frontieră din Carpații Orientali. Pentru cei care ajung să o cunoască, este un tărâm binecuvântat, cu o magie irezistibilă. Vestitele Obcine ale Bucovinei, dealuri vălurite în culmi domoale, împădurite, cu pajiști verzi flancate de chei abrupte, săpate în calcare, îi imprimă un farmec paradiziac.

Indiferent de granițe, un lucru i-a fost propriu Bucovinei de când lumea: limba română. Profunda evlavie cu care locuitorii o vorbesc și o cultivă se reflectă în valoroasele opere literare ale unora dintre cei mai vestiți scriitori români născuți aici,  inclusiv cele ale poetului național Mihai Eminescu. Luceafărul poeziei considera Bucovina drept „partea cea mai veche şi mai frumoasă a țării noastre” și nu se sfia s-o dojenească până și pe Majestatea Sa Regală Elisabeta a României, afirmând: „Vă compătimesc pentru că nu-mi cunoaşteţi Moldova mea natală…”

În perioada apartenenței de Imperiul Austro-Ungar, „Țara Fagilor” (germ. „Buchenland”), beneficiind de titlul de Ducat, a primit ajutor bănesc din partea autorităților cezaro-crăiești. Multe dintre vestitele ei mânăstiri au fost remarcate și renovate atunci, salvându-se de la ruină. Nu același lucru se poate spune despre unele edificii administrative păstrate de pe vremea aceea, construite în impozantul stil habsburgic, monumente care astăzi se află în stadiu avansat de degradare.

Traversate de drumuri șerpuitoare printre văi, care urcă pe culmile bogat împădurite, întrerupte de pășuni punctate cu căpițe aurii de fân, peisajele „Elveției Românești” sunt de o frumusețe copleșitoare. Din pădurile de fag și de brad provine lemnul din care localnicii și-au cioplit linguri, mobilier, porți, case și, mai ales, biserici. Grație lor, la tot pasul se simte că oamenii îl au aici pe Dumnezeu mai aproape.

Încetul cu încetul, locașurile de cult s-au transformat în construcții solide, din piatră, neasemuit de frumoase, împodobite cu picturi și basoreliefuri atât la interior cât și – lucru nemaivăzut! – la exterior. Legenda spune că scenele zugrăvite pe ziduri făceau posibilă participarea la slujbă a unui număr mai mare de săteni, capacitatea bisericilor fiind limitată (o particularitate a mânăstirilor moldovenești este înălțimea redusă a tavanelor și porților de intrare, menită să împiedice intrarea călare a invadatorilor otomani și tătari).

Pentru a înlesni accesul poporului de rând, neștiutor de carte, la învățăturile creștine, frescele exterioare reprezintă scene din biblie, dar și semne zodiacale precreștine, sfinți și personalități renumite din istorie, inclusiv portretelor unor înțelepți din Grecia Antică. Ca printr-o minune, s-au păstrat aproape intacte peste secole! Longevitatea culorilor se datorează, printre altele, și migalei zugravilor, care au pictat zidurile când erau încă umede, împărțindu-și pereții pe segmente.

Mănăstirile din Bucovina sunt locașuri de cult creștin-ortodox, ctitorite în secolele XV – XVI de Voievodul Ștefan cel Mare și de urmașul său, Petru Rareș. Legenda spune că Domnitorul Ștefan, apărătorul Creștinătății, a ridicat după fiecare bătălie câștigată câte o biserică, ajungând la aproape 40 în total. Arhitectura lor, cu caracter pronunțat gotic-bizantin le conferă un caracter unic.

Domnitorii le vizitau frecvent, cerându-le sfatul călugărilor înțelepți. Jucau și un rol cultural, ca păstrătoare de manuscrise vechi, cronici sau picturi, și drept centre de alfabetizare, în care se predau inclusiv limbile clasice slavonă, latină, greacă. În plus, unele îndeplineau menirea de adăpost pentru locuitori pe timpul invaziilor barbare, având caracter de fortificații înconjurate de ziduri de apărare. În semn de recunoaștere a valorii lor inestimabile, mănăstirile Arbore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, Probota, Suceava, Sucevița, Voroneț sunt incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Cea mai renumită, mănăstirea Putna, supranumită „Ierusalimul neamului românesc”, adăpostește mormântul legendarului ei întemeietor, Domnitorul Ștefan cel Mare. Se spune ar fi ales locul construcției printr-o metodă neobișnuită, lansând cu arcul o săgeată spre cer. Locul în care a căzut săgeata a fost cel în care s-a pus piatra de temelie.

Cea dintâi Serbare a Românilor de Pretutindeni s-a organizat la Putna în anul 1871, contând cu participanți români din toate zonele locuite de români (Ardeal, Bucovina, Banat, dar şi din Vechiul Regat). S-a păstrat o urnă din argint, depusă pe mormântul lui Ștefan cel Mare, în care organizatorii au pus la păstrare pământ adus din toate ținuturile românești, nutrind speranța că, într-o zi, toţi românii de pretutindeni se vor uni într-un singur stat. Prezent la manifestări, tânărul violonist Ciprian Porumbescu, la 17 ani, a interpretat pentru prima dată „Balada”. Emoționat, i-a mărturisit apoi tatălui său: „Tată, am cântat Daciei întregi!“.

Sunt multe legende legate de Mânăstirile Moldovei. Zidurile mănăstirii Voroneţ, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, au fost construite în timp record de mai puţin de patru luni (între 26 mai 1488 şi 14 septembrie al aceluiași an) iar biserica Suceviţa dispune de nu mai puțin de 2000 de metri pătraţi de pictură murală!

„Albastrul de Voroneț”, „verdele de arbore”, „roşul de Humor” sau „galbenul de Moldovița” armonizează perfect cu albastrul cerului și cu verdele ierbii. Amestecul pigmenţilor deosebit de rezistenţi şi apropiaţi nuanţelor naturale, imposibil de reprodus cu tehnici actuale, care au rezistat de-a lungul a sute de ani, este un mister. Fabricat pe baza unei pietre care se extrage în China, Franţa și Africa, albastrul de Voroneţ sau albastrul azurit, cum a fost denumit de specialişti, emană o lumină aparte. Praful fin este amestecat cu o substanţă organică, pe care analizele de laborator nu o pot identifica, dar care prezintă inclusiv urme de … țuică de prună (nu e o glumă, studii de laborator confirmă!).

Roşul de Humor vădește o tonalitate cromatică neobișnuit de complexă, iar secretul  verdelui de la biserica Arbore, sau al nuanței de smarald de la Sucevița, a rămas neatins. Până în prezent nimeni nu a mai putut reproduce verdele pictat în urmă cu peste 500 de ani!

Puțini vizitatori știu însă că, în afara traseului turistic clasic, în Bucovina se pot vizita alte mânăstiri, cel puțin la fel de frumoase. Dragomirna, de exemplu, unică în lume prin exteriorul sculptat maiestuos în piatră, este cunoscută mai mult străinilor decât românilor. Bucovina înseamnă însă mai mult decât ruta bisericilor zugrăvite multicolor. Unicitatea ei este dată de oamenii ei frumoși și de tradițiile ei, perpetuate din vremuri ancestrale. Tehnica olăritului vestitei ceramici negre de Marginea a rămas neschimbată de sute de ani, la fel și metoda încondeierii ouălor, practicată la Ciocănești, sau meșteșugul pictării icoanelor, transmis peste generații, la Rădăuți. Țesături, covoare de lână, coșuri de nuiele, coliere de mărgele, ouă încondeiate, toate sunt confecționate manual!

Prin satele cu aspect romantic, pe ulițele flancate de case cu acoperișuri de draniță, oamenii încă se mai duc la biserică îmbrăcați în vechiul costum popular, meșteșugit lucrat, cu bundițe și opinci. Și, potrivit unui obicei din străbuni, când vremea se înrăutățește, localnicii din Pătrăuți mai bat și astăzi clopotele, pentru a împrăștia norii aducători de grindină.

Bucovinenii nu contrazic pe nimeni când sunt numiți moldoveni, dar, cu blândețea lor caracteristică, punctează diferența. Altfel se comportă ei, altfel vorbesc și muncesc. În privirile lor, mai ales în ale celor mai vârstnici, se citește prietenie. Când se adresează unui necunoscut, nu-l tratează ca pe un străin, ci ca pe un fiu. Omenia și ospitalitatea se simt din primul moment. Înseamnă mult să fii om!

Muzica de sărbătoare, inclusiv cea de fanfară, și gustoasele mâncăruri tradiționale (divin mariajul dintre păstrăvii din Bistrița Aurie și vinul alb de Cotnari!) completează tabloul acesta idilic. Spiritul bucovinean dăinuiește peste veacuri și, cu siguranță, nu se va pierde. Bucovina cea plină de păduri verzi, pajiști însorite și sate cu oameni ospitalieri, care practică meșteșugurile străvechi și respectă obiceiurile străbune este regiunea din România care păstrează nealterată imaginea unei lumi neatinse de modernitatea exagerată a zilelor noastre. Ea este colţul de rai al românilor!

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania). Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

Foto: pixabay.com, vacante-auhero.ro/