Tichetul de parcare

Aprilie pe malul Mediteranei. La 25 de grade, soarele inundă lumea din toate părţile, invitându-ne să ieşim din hibernare. Încep să curgă vilegiaturişti din toate colţurile. Şoferii pasionaţi scot de prin garaje maşinile decapotabile, le lustruiesc şi le primenesc, ca pe ouăle de Paşte. Greu de crezut că prin Ardeal încă mai fulguieşte sporadic şi că nopţile pe acolo tot nu trec de zero grade. Dar, în fond, de aceea ne aflăm pe litoralul lăudat: ca să fim primii din faţă la apel, în rând cu vestitorii primăverii. Într-una din aceste binecuvântatele zile, cu elan plesnind din bice, am ieşit la o plimbare cu maşina prin urbea mediteraneană în care avem privilegiul să locuim. Musafira mea, o bună prietenă din România s-a aşezat pe bancheta din dreapta. Am desfăcut capota maşinii şi am pornit la drum de-a lungul litoralului, în traficul nu foarte aglomerat. Zăream din când în când cu coada ochiului, trecând pe lângă noi, alte maşini decapotate, mult mai luxoase decât a noastră, conduse de vilegiaturişti zâmbitori, cu batice fluturând în vânt sau cu şepci în culori aprinse. Ne-am oprit în staţiunea cea mai chic din apropiere şi am parcat într-o parcare cu plată. Am scos de la automat un tichet de parcare valabil pentru două ore şi, ca să nu uităm ora întoarcerii, am rupt marginea prevăzută special în acest scop, luând-o cu mine în buzunar. Restul tichetului l-am plasat la vedere sub parbriz. Apoi am plecat la plimbare. Nu mică ne-a fost mirarea la întoarcere cand am găsit o agentă de poliţie ocupată să fotografieze maşina noastră, cu gând să ne taie chitanţă de amendă. Din punctul ei de vedere avea perfectă dreptate, pentru că biletul nostru de sub parbriz dispăruse. Contrariată, am întrerupt-o şi i-am explicat că am plătit deja. Noroc cu fiţuica din buzunar, cu care ne-am putut demonstra nevinovăţia. Scuza noastră a fost acceptată imediat. Eu, mânată de curiozitate, am început să mă uit prin maşinile învecinate, căutând fără prea multă tragere de inimă biletul lipsă. N-a durat mult până am descoperit biletul-pereche în maşina parcată bară la bară cu a noastră. Tichetul avea acelasi număr de serie iar conturul colţului rupt se potrivea perfect cu al nostru. I-am arătat poliţistei descoperirea şi am întrebat-o dacă gândeşte să întreprindă ceva împotriva infractorului. Ea mi-a replicat că nu e treaba ei, iar în ce mă priveşte pe mine să fiu liniştită că nu mă va amenda nimeni, câtă vreme pot demonstra că am un bilet de parcare valabil. Mărturisesc că situaţia asta insolită, în care nevinovatul e chemat în fata legii
să-şi demonstreze nevinovăţia, în timp ce altul, vinovatul evident, rămâne nepedepsit, m-a cam descumpănit. În timp ce discutam situaţia, s-a apropiat cu pas apăsat un tânăr spaniol, dând semne ca ar vrea să urce în maşina cu biletul furat. Temătoare, agenta de poliţie s-a retras. Nu ştiu de unde m-a cuprins pe mine brusc un elan irezistibil; cert este că nici nu s-a aşezat bine hoţomanul pe locul şoferului din maşina “marcată”, că l-am şi luat în primire. I-am spus că nu se face să furi tichetele altora, chiar dacă ele sunt prin maşini decapotabile. Şi că dacă el economiseşte astfel o monedă, celălalt plăteşte scump zgârcenia lui cu o amendă de o sută, fără să fie vinovat. Tânărul a încercat mai întâi să nege furtişagul, dar silit de proba evidentă pe care o ţineam eu în mână a recunoscut şiretlicul, fără să dea semne de sfială. În loc de explicaţie a început să ne ameninţe el pe noi. Cum că el e şef la el acasă, în ţara lui şi că noi – străinii – suntem cei care îi « cotropim » şi le ocupăm sistematic spaţiul, drept pentru care am face bine să ne întoarcem de unde am plecat, în patriile noastre mumă. Mi-e ruşine acum că nu m-am stăpânit mai bine, dar recunosc că, provocată aşa, în plus cu adrenalina pe care o aveam deja acumulată în sânge, m-am repezit la el uitând că e mult mai solid decât mine şi i-am replicat şi eu două vorbe în limba lui natală, pe care întâmplător o stăpânesc destul de bine, de doisprezece ani de când sunt aici. Am culminat cu constatarea ca nu s-ar mai găsi cine să plătească parcările pentru ei, în cazul în care am da toţi curs invitaţiei sale de a părăsi ţara. Har Domnului, încleştarea noastră s-a menţinut doar în plan verbal, dar şi asa nu le-a fost uşor agentei şi prietenei mele să ne despartă! După ce am luat distanţă şi ne-am mai calmat puţin nervii, în timp ce şedeam pe o bancă din parc şi contemplam acel du-te-vino de vilegiaturişti înstăriţi, cu zâmbete pe buze, prietena mea din România m-a întrebat mirată: “Nu crezi că eşti şi tu de vină, când laşi maşina cu capota deschisă, parcă invitând hoţii să cotrobăie prin ea? Nu eşti în fond tu aceea care a greşit mai întâi?” « Evident că nu!”, am protestat scandalizată. Bineinţeles că nu văd deosebire între o maşină cu sau fără acoperiş. Oricum, bucata de stofă care ţine loc de tavan poate fi despicată oricând, cu o simplă manevrare dibace din briceag! Unde poftim am greşit eu? Că m-am obişnuit să respect bunul altuia, aşa de la sine înţeles, încât nu mai e nevoie să şi-l inconjoare omul cu şapte lacăte?! Mi-ajunge să ştiu că aparţine alcuiva. Ce-i greşit în asta? Nu scap de-o bănuială sâcâitoare şi, sper eu, nefondată. E teama că poate în alte condiţii aş fi putut reacţiona si eu la fel. În fond, în ochii lui, hoţomanul nu consideră că face un delict, el crede că e “şmecher”. Isteţimi dintr-astea sunt răspândite cu duiumul peste tot în lume, mai ales în ţări în care “proprietatea întregului popor” ne-a falsificat sistematic percepţia bunului altuia. Am fost aşa, cândva, în alte vremuri, în altă lume, cu alte reguli? Un lucru mi-l amintesc foarte bine de pe vremea când trăiam izolaţi în propria noastră ţară: mirarea cu care observam cum străinii îşi lăsau lucrurile personale prin locuri şi prin situaţii precare, nesupravegheate, fără să se gândească măcar o clipă la riscul de a nu le mai găsi la locul lor. Acum nu mă mai miră nimic. Eu însămi am devenit la fel de neatentă şi de naivă ca şi ei. Nu mai departe alaltăieri, când mi-am lăsat saboţii afară, în faţa uşii de la intrarea la sauna publică, cum văzusem că fac nemţii civilizaţi, ca să nu introducă microbi în cabină. Câteva minute mai târziu am auzit prin uşă două fete, discutând pe româneşte: “Ia te uită, cineva şi-a uitat lucrurile aici. Şi sunt ca noi, încă bune de purtat!” Noroc că le-am oprit eu, altfel îi luau cu ele, fără măcar să ştie că au greşit cuiva. Am devenit credulă. Cred în bune intenţii până la proba contrarie. E încă o metamorfoză care ni se întâmplă în Occident. Una treptată şi fără dureri, o evoluţie la sol. Programul nostru de „naivizare”, liber ales. Exercitiu de gimnastică încolo şi încoace, e bine să nu uităm să rămânem cu picioarele pe pământ. Chiar dacă trăim într-o ţară în care se poată zâmbetul pe buze şi prezumţia de nevinovăţie, orice pădure îşi are uscăturile ei. M-am obişnuit să arunc din când în când o privire în jur, ca să mă asigur că…
nu-mi lipseşte nimic.

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Benissa – Costa Blanca