„Plecarea mea din țară a coincis cu nașterea mea ca artistă”

Campania de excelență a românilor din diaspora derulată de publicația Occidentul Românesc vă invită, pentru ediția lunii iulie, la o discuție cu Andreea Molocea, o tânără de 35 de ani, stabilită în Praga (Cehia), care lucrează în industria IT și, în timpul liber, este ilustratoare. Chiar recent, de Ziua Iei (24 iunie), Ambasada României din Cehia a postat, pe contul său de pe o rețea de socializare, câteva dintre ilustrațiile Andreei, pentru a sărbători ia românească cu o „reinterpretare fascinantă” a portului popular românesc, în viziunea artistei.

„Plecarea mea din țară și mutarea la Praga coincid cu nașterea mea ca artistă”, mărturisește chiar Andreea Molocea, citată de Ambasada României din Praga. „Ruperea mea de acasă m-a apropiat mult de folclorul românesc, de poveștile noastre și în consecință de portul popular, de culorile noastre, de cusăturile noastre, dar mai ales de formele hainelor și ceramicilor noastre. M-am îndrăgostit de formele rotunde ale iilor românești, care au devenit fără să îmi dau seama, modul în care îmi ilustrez prezențele feminine. De asemenea, vasele de lut, ulcioarele, prin formele lor feminine, stau la baza multor lucrări. Cred mult că arta mea nu s-ar fi născut dacă nu aș fi avut ca sursă de inspirație portul, artele și poveștile românești. Dorul meu și căutarea rădăcinilor m-au adus aici”, completează artista. O parte din ilustrațiile sale vor fi expuse în saloanele Ambasadei României din Praga, conform anunțului făcut chiar de către această instituție.

Andreea Molocea s-a născut la Botoșani, în 1986; a copilărit la țară, a făcut parte, după cum spune chiar ea, din „generația copiilor cu cheia la gât”, iar la București a ajuns pentru a urma cursurile de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative (SNSPA). Apoi a urmat un master de studii de gen și, ulterior, și-a obținut doctoratul în Științe Politice, cu tema mișcării feministe din perioada anilor ’90 din România. A locuit mai bine de zece ani în București și a lucrat în diverse domenii, de la beauty editor la revistă pentru femei, ca să se întrețină în facultate, la proiecte de anvergură în zona civică, ea fiind o cunoscută activistă pentru drepturile femeilor, dar nu numai. „Ultimul meu loc de muncă din România a fost la Ministerul Muncii, când s-a reînființat Agenția Națională de Egalitate de Șanse. După zece luni acolo, am plecat.”

Camelia Jula: Care au fost circumstanțele relocării tale în Praga? Când ai plecat și cum s-a întâmplat, cum ai luat decizia?

Andreea Molocea: Am plecat în anul 2015. Nu mai fusesem niciodată în Praga, nici măcar în Cehia până la acel moment al deciziei de relocare acolo. Cum s-a întâmplat? A fost un declic. Eram de doi ani într-o relație cu partenerul meu și el mai propunea să încercăm să vedem ce ar fi pentru noi în afara României. De fiecare dată, eu spuneam nu, eu stau aici, salvez România, nici nu concepeam să plec. Eram implicată în munca de activistă, în proiecte. Dar am avut un moment, cu vreo două luni înainte de plecare, în care mi-am dat seama că nu era bine ce făceam. Că eu nu pot vorbi despre emanciparea femeilor când eu nu îmi permit lucruri de bază necesare traiului zilnic, pentru că salariul de la agenție era foarte mic. Am avut un moment în care am realizat că am nevoie să mă concentrez pe ce doresc eu, pentru mine. Mă găseam mereu în situația de a căuta continuu proiecte în care să lucrez, ca să pot ajunge la un venit decent pentru a trăi în București, care nu e un oraș ieftin. Nu era o viață bună, eram mereu obosită, nu aveam un program clar de muncă, nu aveam o predictibilitate în viața mea. Eram și mult mai tânără atunci, nu știam să îmi organizez foarte bine timpul și proiectele, dacă nu făceam ceva mă autoflagelam că stau degeaba… Mă aflam într-un cerc vicios și foarte nesănătos al muncii. Și pe acest fond s-a întâmplat ca într-o zi partenerul meu să vină să luăm prânzul împreună (era la începutul anului 2015) și să mă întrebe dacă nu vreau să plecăm din țară. Am spus da, pur și simplu. Partea bună a fost că sora lui locuia deja în Praga de câțiva ani, așa că am decis să venim aici, la ea, să stăm câteva luni. Am gândit șederea noastră ca o vacanță mai lungă, în care să ne eliberăm mintea, să ne căutăm locuri de muncă, să ne recalibrăm profesional (dar fără să mai plătim chirie în București). Așa că în februarie mi-am dat demisia și pe 2 martie eram în Praga… Totul s-a întâmplat într-o lună de zile! Ce a încăput într-o mașină, asta am luat cu noi. Am fost noi doi, câinele, niște cărți, haine și gata, am venit în Praga.

Camelia Jula: Cum v-ați descurcat acolo la început, în aceste condiții? Și cum ați decis, în cele din urmă, să nu mai plecați în altă parte?

Andreea Molocea: Am avut unde să stăm, ceea ce a fost un avantaj. Apoi, aveam niște economii puse deoparte, din țară. Practic, o perioadă am fost ca niște turiști, cu cazarea și mâncarea asigurate. Și apoi… a venit primăvara, iar Praga e superbă primăvara… și m-am îndrăgostit! Un alt lucru care mi-a plăcut mult și a contribuit la alegerea noastră, dincolo de frumusețea orașului și de faptul că am descoperit aici un adevărat oraș al expaților din diverse domenii, a fost modul în care societatea cehă se raportează la animale. În București nu prea puteam să merg nicăieri cu câinele meu. Aici pot merge aproape peste tot, animalele sunt bine-venite. Un alt plus a fost faptul că Praga e foarte verde, are multe parcuri, dar mai ales că acestea sunt administrate în folosul real al oamenilor. Parcurile aici nu sunt făcute ca oamenii să se plimbe doar pe alei, ele sunt adevărate grădini publice, unde mamele vin și stau cu copiii pe iarbă, se joacă, lumea se folosește de natură, de verdeață, așa cum este firesc. În București noi nu folosim așa spațiul public, din păcate. Aici vezi animale sălbatice prin parcuri, păsări… Bucureștiul e cimentat, segregat când vine vorba de locuire și natură, așa că acolo nu avusesem niciodată o astfel de conexiune cu mediul. Așadar, pot spune că da, ne-am îndrăgostit de Praga, de oraș, de societatea de aici și am decis să rămânem.

Camelia Jula: Și cum a fost provocarea căutării unui loc de muncă?

Andreea Molocea: O experiență diferită, într-adevăr. Am stat câteva luni aici fără să lucrez, am citit mult și m-am regăsit, am avut în sfârșit sentimentul că îmi aud vocea, că vreau să descopăr cine sunt. România mă obosise foarte mult, din cauza ritmului de muncă și de trai de acolo, dar și din cauza frământărilor și disensiunilor permanente, inclusiv din sânul societății civile. Odată ajunsă aici, mi-am pus întrebarea cine sunt, care e povestea mea și timpul petrecut în Praga m-a vindecat de oboseala și stresul din România. Știam să spun poveștile altor femei din România, știam povestea mamei mai bine decât povestea mea. Nu știam cine sunt, unde vreau să merg, care sunt pasiunile mele, aveam frustrări, iar creativitatea mea era sugrumată de stilul meu de viață și muncă de până atunci. Asta mă făcea mai tot timpul tristă. Apoi, când mi-am auzit în sfârșit vocea proprie, am decis să evit, pe piața forței de muncă, partea universitară sau de activism. M-am orientat către zona corporațiilor, dar aici s-a dovedit că totul era mult diferit față de practica mea ONG-istă din România. Am aplicat la un job de tip service desk la o companie IT și am lucrat acolo un an, perioadă în care, spun eu, mi-am ciopârțit ego-ul. Mi se părea că am făcut un pas mare înapoi, că acesta nu era un job pe care să îl faci la 29 de ani, ci atunci când ești student, mi se părea că îmi pierd statutul, identitatea. Dar Praga este un hub mare pentru expați, din toată lumea, așa că aveam colegi din diverse țări și proveniți din variate domenii, iar asta m-a făcut să simt că așa e normal când ești imigrant și o iei de la capăt, să parcurgi niște pași… de inițiere. Da, mândria mea poate a suferit puțin, dar locul acela de muncă a fost cea mai sănătoasă alegere făcută la acel moment. Experiența de acolo m-a ajutat ca după un an să mă mut la altă companie, pe o poziție mult mai bună, iar acum, cinci ani mai târziu, să fiu în zona de project management, tot în industria IT (pentru piața financiară).

Camelia Jula: Ai plecat oarecum de la zero…

Andreea Molocea: Da, pot spune că am luat-o de la zero într-o industrie pe care nu o cunoșteam, dar bazându-mă pe cunoștințele și educația dobândite pe bune acasă. Fără educație și fără capacitatea mea de a învăța mereu probabil mi-ar fi fost mai greu să ard etapele atât de rapid și să ajung unde sunt acum.

Camelia Jula: Ai învățat și limba cehă?

Andreea Molocea: Nu, nu vorbesc limba cehă. Nu se prinde de mine… Știu câteva expresii de bază, pentru cumpărături sau mers la restaurant, dar cam atât. Avantajul meu este că vorbesc engleza, locuiesc în Praga, unde sunt foarte mulți expați (cam unul din zece), iar Praga este corporate și foarte conectată internațional. Bine, faptul că nu știu limba cehă mi-a restrâns domeniile de activitate, practic zona IT a fost cam singura unde nu conta că nu știam limba locală. Și mai am un noroc aici: faptul că oamenii, cehii adică, nu sunt restrictivi precum germanii, nu se supără dacă nu le știi limba. Mai dai peste morocănoși pe la vreun ghișeu, dar până la urmă asta se întâmplă și în România când vorbești româna și ești de-acolo! Așa că pot spune că am amânat mereu să mă apuc să învăț limba pentru că nu am neapărat nevoie de ea. Voi avea nevoie însă dacă aplicăm pentru cetățenie.

Camelia Jula: Asta înseamnă că ați decis că nu sunteți acolo temporar, ci definitiv?

Andreea Molocea: Da, ne gândim la permanență. Acum avem rezidența temporară, pentru cinci ani și anul acesta sau anul viitor vom aplica pentru cea permanentă. Apoi vom vedea cum e cu cetățenia.

Camelia Jula: Cum s-a născut artista odată cu mutarea la Praga?

Andreea Molocea: În momentul în care nu am mai alergat fără țintă precisă, în momentul când am avut un program bine definit, o stabilitate, o siguranță financiară, creativitatea s-a făcut auzită și am început să desenez, să pictez, am descoperit fotografia. Știam că pot să desenez, petru că tatăl meu e pictor (ca pasiune, nu ca profesie), deci am crescut cu pensule și tuburi și pânze… Cunoșteam meseria, iar genele probabil de la el le-am luat, la fel ca fratele meu. Dar nu mai desenasem niciodată până atunci, doar știam că am mână, atât. Iar în țară… cred că pur și simplu nu am avut energie. Știi cum e acolo, mereu între proiecte, alergătură multă, documente, sarcini de făcut, niciodată programul de lucru nu se termina la o oră fixă… Aici la ora 17 ți-ai terminat treaba. Nu te mai caută nimeni, nu mai e nicio urgență. Dacă faci o oră în plus este plătită sau ți-o iei liberă când ai nevoie. Sau dacă pleci de la un loc de muncă, spre exemplu, ai două luni la dispoziție să cauți altceva, dar în acele două luni ești tot angajat la vechiul loc de muncă, pentru a nu rămâne fără venituri. Când ai genul acesta de stabilitate, atunci poți construi și crea, iar mie asta mie mi-a lipsit. În activism și proiecte nu exista fluiditate a veniturilor, ceea ce îmi crea foarte mult stres. Acum nu mai am acest stres.

Camelia Jula: A devenit arta o sursă de venit și ea sau e doar pasiune?

Andreea Molocea: Devine o sursă adiacentă de venit, dar nu vreau să forțez lucrurile în zona aceasta deocamdată, vreau să dezvolt, să mă dezvolt ca artistă. Mi-am făcut aici un fel de PFA ca să pot funcționa legal. Însă scopul meu acum nu este să trăiesc din asta, pentru că am luxul unui job bine plătit și super ok, care îmi permite să lucrez după-amiaza sau în weekend-uri și tot ce câștig acum din artă să reinvestesc în materialele necesare picturii (care sunt foarte scumpe, de la tuburi de culoare la pânze sau alte accesorii). Pentru că am această siguranță, pot să aleg proiectele de ilustrații pe care să le realizez, după inima și stilul meu. Pot lucra în ritmul meu. Investesc în cursuri, în albume, ca să mă educ tot mai mult în acest domeniu, inclusiv în ceea ce privește partea de marketing – pentru că eu nu știu să vând, nu îmi plac să vând, mă urmărește obiceiul acela românesc de a nu cere bani, de a-ți fi rușine să ceri bani pentru munca ta. Acum mă educ în acest sens, pentru că văd că uneori o ilustrație îmi poate lua și zece ore, după ce am conceptul, așa că trebuie să fiu corectă – e munca mea, e timpul meu. Trebuie să le prețuiesc. Vreau să îmi transform site-ul într-un magazin on-line și să încerc să dau cât mai mult avânt acestei pasiuni.

Camelia Jula: Ce îți lipsește și ce nu îți lipsește din România?

Andreea Molocea: Îmi lipsește parte aceea de socializare specifică nouă (când ieși în oraș și te întâlnești cu cineva și totul devine o bucurie), sclipirea aceea pe care o dă, spre exemplu, momentul când te vezi cu cineva la o cafea și pleci de acolo cu un proiect nou… Mâncarea îmi lipsește uneori, că era gustoasă acasă. Nu îmi lipsesc instabilitatea, neîncrederea în instituții, agitația, stresul…

Camelia Jula: Ai o relație cu diaspora românească de acolo sau poate doar alți prieteni români?

Andreea Molocea: Recunosc că sunt mai retrasă când vine vorba de viața aceasta diasporeană, poate și pentru că prima experiență cu un grup social media de români diasporeni, după ce am venit aici, a fost groaznică, am văzut atât de multă răutate acolo, încât am decis că nu vreau așa ceva. Dar am aici câteva persoane dragi mie, ne-am format micul nostru grup, ne bazăm unii pe alții, gătim, facem sărbători împreună, stăm în același cartier chiar. Împreună ne exersăm limba, să nu ducem așa de mult dorul de a vorbi în română. Fratele meu este în Germania, mult mai aproape chiar decât dacă ar fi fost în România. Avem acum o ambasadoare nouă la Ambasada României, doamna Antoaneta Barta, care are idei și proiecte proaspete, menite să aducă laolaltă comunitatea de români de aici, astfel că o să încerc să văd cum m-aș potrivi cu acest demers al său.

Camelia Jula: Am întrebat mereu românii care au discutat cu Occidentul Românesc care ar fi trei lucruri pe care le-ar schimba la România, dacă ar avea o baghetă magică la dispoziție. Cu sau fără baghetă, ce ai schimba tu, ce ți-ai dori să vezi diferit la români?

Andreea Molocea: Cu baghetă sau fără baghetă, pot avea mai multe lucruri pe care mi-aș dori să le văd schimbate? Unul dintre ele ar fi ca oamenii noștri să înceapă și să parcurgă un proces terapeutic de curățare, de învățare a blândeții. Cred că avem nevoie de o vindecare de traume, pentru că suntem o societate foarte traumatizată, de dictaturi, de perioada de tranziție, totul a fost o continuă traumă de care nu ne-am vindecat. Așa că văd acest lucru drept foarte important pentru evoluția României. Chiar aș vrea ca românii să știe că se poate trăi frumos, în armonie. Apoi, al doilea lucru: mi-ar plăcea ca femeile și bărbații să aibă vieți intime, sexuale, împlinite și fericite cu adevărat, asta ar îmbunătăți în mod real energia societății. Al treilea aspect necesar a se schimba: ca oamenii să promoveze și să creadă frumosul, să facă lucruri care le plac, să meargă unde le place, să creeze frumos. Așadar, avem primele trei lucruri – vindecare, viață intimă și estetic. Apoi, ar fi nevoie categoric de relaxare financiară, iar aici bagheta magică cu numărul patru s-ar duce la guvernanți, care să crească pragul venitului minim garantat pe piața forței de muncă (măcar ca prim pas în sensul evoluției spre o societate mai atentă cu forța sa de muncă). Și, nu în ultimul rând, aș mai folosi o dată bagheta ca să îi fac pe oameni să înțeleagă faptul că este nevoie să se asocieze pentru a produce și a-și vinde produsele. Mereu ne plângem că produsele noastre bio, autohtone, nu au loc pe piață, dar nicio companie mare nu va veni la sat după cinci litri de lapte! Or, dacă oamenii ar forma asociații, dacă ar colabora, ar putea găsi soluții mult mai bune pentru produsele lor. Le-ar putea certifica, le-ar duce în marile lanțuri de magazine și asta ar fi de ajutor pentru toată lumea – pentru producători, pentru consumatori, pentru România. Eu aici cumpăr mult produse bio și sunt produse locale, din regiune, au marca cehă, iar lumea le preferă tocmai pentru a încuraja producătorii locali. Ar fi un câștig și pentru România dacă oamenii de acasă ar trece peste traumele colectivizării (din nou, traume de care trebuie să ne vindecăm, ca societate) și ar înțelege beneficiile asocierii.

A consemnat: Camelia Jula

Fotografii: arhiva personală Andreea Molocea

Ilustrații de Andreea Molocea