Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (II)

53

dan-caragea

„Ca măgarul lui Buridan”

Jean Buridan sau, în latinește, Joannes Buridanus (1292-1363) a fost un gânditor scolastic, rector în două rânduri al Universității din Paris. Istoria filosofiei ni-l prezentă ca pe un discipol al lui William de Occam, filosoful care cerea ca atunci când vrem să justificăm o afirmație să folosim explicația cea mai simplă (această exigență a fost numită „briciul lui Occam”), mentor de care se va despărți spre sfârșitul vieții, afirmându-se ca sceptic religios. Persecutat de realiști, Buridan va pleca în Germania, iar apoi se va retrage la Viena.

Deși în operele sale nu apare nicăieri paradoxul cu măgarul, se spune că acesta provine din prelegerile sale, în care, pentru a discuta problema determinismului și a liberului arbitru (al cărui adept era și pe care o regăsim și în abundentele sale comentarii pe marginea Eticii lui Aristotel), Buridan evoca povestea unui măgar care murise datorită neputinței de a alege. (Ideea fusese formulată deja de Aristotel, la care un câine trebuia să aleagă între două mâncăruri la fel de ispititoare.)

Buridan dă exemplul unui măgar căruia îi este deopotrivă foame și sete. La câțiva metri de el, vom pune, într-o parte, o găleată de apă, iar, în partea opusă, niște fân sau ovăz.

Dacă măgarul se comportă precum cel din exemplul clasic, atunci acesta va muri în cele din urmă și de foame și de sete, deoarece nu va ști niciodată dacă ar trebui să mănânce sau să bea.

Aceasta este explicația privind originea expresiei pe care o regăsim în limbile romanice, preluată din franceză (și unde apare atestată pentru prima dată în secolul al XVII-lea), referindu-se la neputința de a alege, la eterna ezitare.

La Gib Mihăescu, în Brațul Andromedei, întâlnim o referire indirectă la Buridan: „Lui Nedan i se păru că bâjbâie la tot pasul, deși ușile erau larg deschise dinainte-i, iar coridoarele și scara puternic luminate, deși străzile până acasă erau scăldate într-o lumină vie de lună plină și de electricitate. Și el trebui să recunoască o existență proprie micilor salamandre care-l urmăreau tot timpul, sărind din castan în castan de-a lungul bulevardului, șușotind și țintuindu-l printre ramurile încărcate din ochii lor mici și nenumărați, ca picăturile, după ploaie, prin tufărișuri. De bună seamă ele intonau în cor, cu glasul lor imaterial, acest refren, al cărui ecou venea pe lumea asta numai în urechile lui, tot mai răsunător și mai sarcastic, cu accent clar și apăsat pe particularitățile medievale…

Semblablement, ou est la Royne

Qui commanda que Buridan

Fust jette en ung sac en Seine?”

Versurile sunt din Fr. Villon, marele poet francez, „Balada doamnelor de altădată”.

***

„A-i da apă la moară” / a-i veni apa la moară”

Este o expresie pe care o regăsim în franceză („apporter de l’eau au moulin”), italiană („portar (addurre) acqua al mulino”), dar și germană („Wasser auf (jemandes) Mühle sein”), dar, în română, are înțelesuri diferite după verbul întrebuințat: a veni, a da, a tăia… Expresia se întâlnește încă din epoca medievală, deși la noi nu știm dacă poate fi atestată înainte de secolul al XIX-lea.

Astfel, în Franța secolului al XVII-lea, apare expresia „l’eau vient au moulin”, cu sensul de „a avea un profit, un avantaj”, ca și în expresia românească ”a-i veni apa la moară”. Tot cu același sens mai găsim, în veacul al XVII-lea, „amener de l’eau à son moulin”.

Al doilea sens, cel de a aduce apa la moară, curent și astăzi în Franța sau Italia, înseamnă „a-i oferi (cuiva) argumente suplimentare într-o discuție”, „a-i crea cuiva o situație favorabilă, a-i înlesni să facă un anumit lucru; a încuraja, a stimula”, cum spune DEX-ul.

D. Bolintineanu zice într-o satiră: „Nu poți să faci, cocoane, când craii ne omoară, / Să ne mai vină nouă și ceva apă la moară?”. Expresia mai apare la Hașdeu, în „Răzvan și Vidra”: Venit-a apa la moară! Vom măcina cât putem: / Să ne folosim de timpuri când alții de noi se tem!…”, în replica lui Vulpoi, sau la Gib Mihăescu în „Zilele și nopțile unui student întârziat”: Informația asta îi plăcu foarte mult lui Băiatu. De când, doar, nu era el de părere că nici chiriașul, când îi vine apa la moară, nu trebuie să cruțe pe proprietar! Ba se simți atât de dispus, încât, deși insistențele se mântuiseră, se așeză din nou la pian, din proprie pornire, în aplauzele tuturor.”

Dan Caragea – Portugalia