Vavila Popovici: Împlinirea unei vârste respectabile – Doru Popovici la 83 ani

19645

Împlinirea unei vârste respectabile – Doru Popovici la 83 ani

La mulți ani, Maestre!

Cine este generos nu poate fi singur.” – Don Miguel Ruiz

Când suntem tineri ne trăim viața, când anii se adună în desaga vieții, suntem bogați în amintiri și începem să le derulăm în fața ochilor, să gândim asupra lor, sau să le așternem pe hârtie. Vine un timp când ne amintim cu drag de oamenii care au trecut prin viața noastră, care au însemnat și înseamnă imens pentru noi și dorim să le putem fi recunoscători cu gândul sau cu fapta, fiindcă ei au fost cei care ne-au dăruit câte ceva de care a avut nevoie sufletul nostru. Iar modul în care îți este dăruit ceva, poate însemna mai mult decât darul însuși, spunea un poet.

Când ajungi la o vârstă înaintată, înțelegi mult mai bine cât de importantă este dăruirea, dar și recunoștința, și cât de necesare sunt ele sufletelor oamenilor, câtă bucurie pot aduce. Și atunci revezi ca într-un film, chipurile oamenilor care ți-au făcut daruri, descoperi că ei au fost mulți și te miri cum au putut încăpea în inima ta, pe care, poate, o considerai cândva mică, dar dintr-o dată îți dai seama cât de extensibilă a fost ea de-a lungul vieții tale și începi să te rogi ca „Dumnezeu să-i răsplătească mai mult decât o poți face tu”. Sunt oamenii care te-au crescut, care te-au învățat, care ți-au dăruit dragoste, și oamenii care au apărut ca niște stele pe cerul tău, ajutându-te, călăuzindu-ți într-un fel viața, îmbogățind-o. Alții s-au retras, poate din teama de a dărui, spre a nu rămâne cu mai puțin, poate din egoism, dar nu la aceia ți se oprește privirea, ci la cei darnici, și cu dragoste la ei te gândești.

Iată, la Maestrul Doru Popovici mă gândesc, cel care a încununat cariera de profesor universitar, compozitor, muzicolog, scriitor, poet și filozof, ca atare o personalitate cu multiple valențe intelectuale în mediile culturale, născut la Reșița, județul Caraș Severin, în data de 17 februarie 1932, și care în curând va împlini frumoasa vârstă de optzeci și trei de ani.

Și-a început studiile muzicale în orașul natal și le-a continuat la Timișoara (1942-1944) – studii pentru vioară, până în 1950 – studii pentru armonie, contrapunct, forme muzicale, sub îndrumarea compozitorului și muzicologului Liviu Rusu și studiul pianului cu Redviga Ralițchi. A absolvit Conservatorul din București în 1955, la clasa maeștrilor Mihai Jora și Mihai Andricu (compoziție). A urmat cursuri de specializare în fosta Republică Federală Germania. Din 1968 și până în 2002 a îndeplinit funcția de redactor realizator la Radioteleviziunea Română, profesor asociat la Universitatea Națională de Muzică din București și la Universitatea particulară „Luceafărul” și „Spiru Haret”.

A publicat studii, articole, cronici, recenzii etc., în revistele: „Muzica”, „Studii de muzicologie”, „Actualitatea muzicală”, „Melos”, „Contemporanul”, „România literară”, „Luceafărul”, România liberă”, „Scânteia”, „Astra”, „Săptămâna”, „România Mare” etc. S-a bucurat de asemenea de atenția presei mondiale.

I s-au decernat numeroase premii și distincții: a fost de 20 ori laureat al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, deținător al Marelui Premiu al breslei; i s-a conferit Premiul Academiei Romane, 5 Premii ale Radiodifuziunii Române, Premiul „Pro Muzica” al Radiodifuziunii din Budapesta, Premiul Uniunii Compozitorilor din Iugoslavia (perioada Tito), Medalia „Tristan Tzara” oferită de UNESCO. De asemenea, a fost distins cu titlul de Comandor al Italiei.

Compozitor al muzicii de cult în stil neobizantin, creația sa cuprinde 176 de opusuri cu muzică de cameră, simfonică, vocal-simfonică, de operă, de balet, corală; a compus 8 opere, 4 simfonii și peste 100 de lieduri; a scris peste 5000 de articole, 50 de cărți, poeme în proză și 3 romane. A realizat mai mult de 5000 de emisiuni de radio și televiziune. Lucrările sale au fost editate la Paris, Tokyo, Leipzig și Stockholm.

Compozitorul George Sbârcea, la aniversarea a 50deanideviață a maestrului Doru Popovici, a consemnat: Doru Popovici, în eseurile lui, este violent cu ateii, trădătorii de țară; dar, în compoziții, îmi apare un liric apolinic și fremătător, încât, cred, că ar trebui să se iscălească, nu Doru Popovicici… Dorul Popovici”. Ilustrul critic muzical american Irwing Lowens a consemnat: Doru Popovici este un neoromantic, cu un talent mai mult, decât obișnuit”.

Dacă de numele și măiestria „zeului” Doru Popovici am auzit din tinerețe, omul Doru Popovici l-am cunoscut târziu, ca personalitate lirică, iubitor de frumos și înțelepciune, generozitatea fiind una dintre calitățile Maestrului, precum și sinceritatea – o deschidere a sufletului, ca o revărsare a unei minunate cascade. Gestul nobil cu care ți se oferă atenția D-sale este copleșitor și tu primești cu imensă bucurie acel sunet fermecător al cascadei, minunându-te.

Comunicarea noastră a avut superba încercare de a pătrunde în adâncul sufletelor și a înțelege lumea, partea frumoasă și prețioasă a ei, prin glasul literaturii. M-am putut astfel bucura de cărțile primite, printre care: Corespondente spirituale, carte apărută în 1973, la editura „Albatros” din București și care a fost distinsă cu „Premiul Pro Muzica”. Cartea cuprinde capitolele: „Simboluri”, „Evocări” și „Nuanțe”. Fugărind și fulgerând acum prin paginile cărții, m-am oprit la simbolul „Beethoven”, despre care scrie – după ce aruncă o privire asupra operei sale vorbind în deosebi despre sonate și simfonii: „De câte ori ascult primele simfonii, simt o sete de viață nestăvilită, de nuanță adolescentină”. Fiindcă Doru Popovici excelează, atât în muzică cât și în literatură, prin lirismul său superb. Închină și un poem „titanului Beethoven”, punând accentul pe cuvântul „Libertate”, care mi-a amintit de un poem dintr-un volum de versuri al meu, intitulat „Libertatea strigată”, scris în tinerețe, după audierea Simfoniei a VII-a. După citirea volumului de poeme i-am mărturisit emoția: „Ați iubit intens muzica și ați «făcut apoi ce-ați vrut cu iubirea!», cuvintele din poeme fiind, cu adevărat, asemenea cântului: profunde, încât pot tulbura totul, până și pietrele”. Despre Simfonia a IX-a scrie în încheierea cărții: „Pune-mi simfonia a IX-a dimineața, la prânz sau seara… și voi fi transfigurat, voi simți că viața e un act solemn, „cea” depășind existența empirică și singulară a fiecăruia din noi”.

I-am răspuns transcriind poemul meu, cu moto-ul cuvintelor lui Emil Cioran:„Numai în muzică și-n iubire există bucuria de-a muri”. „Fiecare scrisoare a dumneavoastră reprezintă, pentru mine, o injecție de optimism, încât mă aplec, din nou, în fața Sfintei coli albe și scriu, parcă narcotizat, despre lumea frumosului liber”, a fost răspunsul Maestrului.

Wagner, pe care-l consideră „magicianul romantismului” este iubit de Maestru pentru „nobilul sentiment al dragostei, simțământ înălțător pe care-l cuprinzi (cum ar spune-o Lucian Blaga) întocmai «ca sufletul o minune», sentiment ce l-a determinat să scrie „Tristan și Isolda”. Despre Wagner și despre Mathilde Wesendonck – prezența neștearsă din viața lui Wagner -, maestrul spune: „…patosul incandescent, tristul „neant” expresionist, ca și viziunea unei tristeți de-a dreptul metafizice a muzicii, îl proiectează în strania orbită a unui romantism crepuscular”. Și Maestrul răspunde cugetărilor mele: „N-am să uit că, în ultima dumneavoastră scrisoare, ați analizat, cu o mișcătoare măiestrie, cele consemnate de mine, în legătură cu capodopera wagneriană: Tristan și Isolda”. Este una meraviglia dell’arte”…
   Inspirat de marele compozitor Richard Wagner și fiind un admirator al său, Maestrul a scris cândva piesa „Vino’n codrul de fagi”… având moto-ul versurile lui Richard Wagner: „Când iubești, moare viața,/ Când trăiești, moare dragostea”.

Minunate pagini sunt dedicate în cartea Corespondențe spirituale, tragediei profunde „Boris Godunov” a lui Modest Mussorgski, „nostalgicului” Rahmaninov,; vienezului Gustav Mahler, Charles Gounod etc. Pagini deosebite sunt închinate „Orfeului moldav” – George Enescu, pe care îl consideră „liric prin excelență”, vorbind despre muzica lui „cu un ritm suiș și coborâș, provenit din relieful ondulat al pământului din preajma Carpaților”. Despre muzica lui Bela Bartok, scrie: „pentru mine el reprezintă un permanent exemplu al bucuriei de a fi om”. Iar aforismul sculptorului-poet Pavel Mercescu, îl citează cu smerenie: „Arta este vocea vieții, ce vorbește cu eternitatea”.

Capitolul „Evocări” aduce în prim plan amintirea celor care au i-au remarcat talentul și i-au fost profesori sau exemple de urmat în viață, precum profesorul Liviu Rusu și alții. Cândva, fostul său profesor de istoria muzicii – ZenoVancea, laureat al „Premiului Herder” – l-a considerat ca fiind „ultimul zimbru”. Despre „Nuanțe” Petre Țuțea spunea: „Crearea nuanței este rodul neliniștii produse de setea de frumos, de bine și de adevăr și de noul veșnic neliniștitor”. Cred că în această idee, Doru Popovici intitulează cel de al treilea capitol „Nuanțe” vorbește despre originalitate – stilul râvnit de fiecare compozitor –, ajungând la concluzia că originalitatea unei lucrări nu poate porni numai de la elemente de formă, ci „de la un conținut expresiv în totalitatea lui, de un pregnant și măreț umanism”, analizând stilul unor muzicieni. În vizor sunt lucrările inspirate din folclorul românesc, ca: „Meșterul Manole”, „Miorița”. Amintind de poetul Vasile Alecsandri, concluzionează că el a inspirat compozitorii, fiindcă baladele, și nu numai, „se leagă prin mii de fibre de sufletul poporului nostru, de năzuințele sale optimiste și de o permanentă sete de vitalitate. Ele vor rămâne veșnic actuale prin curățenia, frăgezimea și delicata lor simțire, transmise din generații în generații…”. Doru Popovici vorbește despre o operă originală care trebuie să implice o estetică luminoasă: „conținutul ei de idei și sentimente apropie oamenii, într-o strânsă corelație cu legea morală: ea trebuie să se identifice cu noțiunile de frumos și adevăr, adică să ne apară în totalitate ca o lucrare majoră, cu un profund caracter educativ.[…] O artă fără un caracter național nu există, după cum elementul național nu trebuie privit exclusivist, într-o puritate absolută, ci într-o permanentă configurație universală”.

   Dacă în definiția poeziei mele am inclus cândva cuvintele: „… Poezia este marmoră de Carara dăltuită de Michelangelo”, Maestrul încheie cartea Corespondente spirituale făcând aprecieri asupra Muzicii românești: „statuie albă din marmoră de Carara, străfulgerată de limpezimi diamantine, ea va pluti peste Stix, deoarece există în spiritul ei o sevă a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”.
   Similitudini multe și nuanțe au fost și în gândirile noastre, comunicate cu sinceritate…Fiindcă, este adevărat „Datorită Bunului Dumnezeu ne-am cunoscut” și am luat cunoștință de „semnificația solară” a aforismului prietenului de o viață a Maestrului – Nichita Stănescu -, în virtutea căruia „Muzica și poezia s-au născut împreună și s-au despărțit vremelnic, ca în cele din urmă să se regăsească”.
   Generozitatea ține de puterea sufletului Maestrului Doru Popovici, ea este cea care îl determină să dăruiască o parte din sufletul său, pentru a încălzi alte suflete, pe principiul vaselor comunicante, rămânându-i o bucurie egală cu bucuria dăruită, realizând un echilibru sufletesc de ambele părți.
Comunicarea noastră a avut superba încercare de a pătrunde în adâncul sufletelor oamenilor, a înțelege lumea, partea frumoasă și prețioasa a ei, prin glasul literaturii. Voi rămâne, mereu îndatorată generozității Maestrului, în admirația iubirii D-sale de frumos și a prețuirii prieteniei pe care mi-a acordat-o.

LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE, MAESTRE DORU POPOVICI!

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

Citește și