Emanuel Ciocu (Tenerife – Regatul Spaniei): „Primele ziare pe care le citesc dimineața sunt românești”

Emanuel Ciocu a fost jurnalist în România. Un jurnalist bătăios, de investigații. Se băga în mijlocul viesparelor, trăia pe muchie de cuțit. Salariile erau mici, dacă nu aveai locuință în Cluj cu greu te descurcai. Dar Emanuel nu avea astfel de griji. El încerca lumea, voia s-o provoace. A plecat de la Cluj la București unde a continuat să facă presă. Dar și altceva. Și-a deschis un bistro, Librăria Arles, inspirat din Van Gogh. Bucătăria era o pasiune care-l ispitea și ea i-a fost de mare folos când, împreună cu soția, au decis să se stabilească în Tenerife. Sunt ani buni de când Emanuel ne scrie de foarte departe, de sub soarele tropicului. Acolo, el, soția și copilul lor au o altă viață. Gătesc, scriu, fac grădinărit, conduc proiecte inovative, dar cu ochii pe țara de acasă. Dacă urmărești mesajele fostului jurnalist plecat din România poți să crezi că încă trăiește acolo. Că nu a plecat niciodată. Și poate că, de fapt, tuturor li se întâmplă la fel. Se mută, fără să plece cu adevărat niciodată.

L-am întrebat cum e viața lui acum și ce mai face, așa cum aș fi făcut-o la cafea pe terasă la Cluj. Iar lumea asta ne-a părut dintr-o dată mai mică.

Ruxandra Hurezean: Dragă Emanuel, te rog să ne spui povestea ta, a familiei tale din România.

Emanuel Ciocu: M-am născut în Gherla, orașul natal al mamei mele și al meu, dar am crescut în Cluj. Deși mă leagă multe amintiri de Gherla, orașul meu a fost și va rămâne Clujul. Sincer, am avut o copilărie și o familie absolut normale, în cel mai emblematic și mai apoi cel mai mare cartier muncitoresc al Clujului, Mănășturul, și credeam că viața mea va rămâne așa. De fapt, până la 20 de ani, n-am trecut Carpații și nici nu simțeam o nevoie. Apoi, când reușești sau ești nevoit să pleci, dintr-un motiv sau altul, într-o lume total nouă și străină, cum a fost plecarea mea la București, unde am trăit 10 ani, deja (aproape) orice devine posibil.

Pentru mine transferul de la Cluj la București a fost mai dificil decât cel de la București în Tenerife. În sensul că Bucureștiul e un mastodont, o capitală, fie ea și mai mică și est europeană, care are o populație mai mare decât cea a Insulelor Canare. Iubesc să călătoresc dar, dacă m-ar fi întrebat cineva înainte de 30 de ani, i-aș fi spus că n-am să părăsesc România niciodată. În primul rând pentru că toată viața mea a fost legată de limba română și niciodată nu m-am considerat un talent în a vorbi limbi străine. Și am dreptate.

Ruxandra Hurezean: Ai fost jurnalist în România. Care sunt amintirile tale legate de acea perioadă, cum era România despre care scriai?

Emanuel Ciocu: Uf, România anilor 90-2000. România ultimelor privatizări văzută și trăită din Clujul lui Funar. De către un ziarist de investigații de douăzeci și ceva de ani. Într-o perioadă în care calomnia prin presă era infracțiune și deveneai direct inculpat la o simplă plângere din partea oricui. A fost intens.

Ruxandra Hurezean: Pasiunea ta pentru gătit de la cine o moștenești?

Emanuel Ciocu: Bănuiesc că pasiunea vine de la ambii părinți. Mă refer strict la pasiune, pentru că mama gătea relativ simplu, în număr limitat de rețete. Dar pasiune avea.

Ruxandra Hurezean: De ce ați plecat din România, care a fost momentul declanșator pentru decizia voastră?

Emanuel Ciocu: Nu am plecat din România, mai degrabă aș spune că nu ne-am mai întors în România. Ne vânduserăm casa și am plecat într-o vacanță de o lună până la următoarea casă. Și ne-am dat seama că de fapt viitoarea casă poate fi oriunde de acum. Și așa a fost să fie aici. După trei săptămâni căutam deja școală pentru Leo care urma să împlinească trei ani și am văzut-o chiar în ziua în care i-a împlinit. Ne-am pupat cu directoarea care ne-a arătat școala și locul în care mănâncă copiii și, cum copiii erau la masă, l-au pus și pe el. După cinci minute i-au pus o coroană de carton pe cap și i-au cântat la mulți ani. Acela cred că a fost momentul.

Ruxandra Hurezean: De ce tocmai Tenerife? Ce știați despre insule?

Emanuel Ciocu: Nu mai fusesem niciodată în Tenerife nici în altă insulă din arhipelag, și nici măcar nu ne-a plăcut la început. Pentru că aterizasem în sudul insulei, climă deșertică la final de august, turiști mulți și agitați. Nu era de noi. Părea începutul unei vacanțe eșuate, din acelea în care numeri zilele până la plecare și îți faci planuri cum să le umpli până atunci. Dar am urcat în nord și totul s-a schimbat radical. După tunelul din Guimar ai impresia că ai ajuns în altă țară. Verde, viu, cu orașe civilizate, fiecare cu frumusețea lui distinctă. Santa Cruz de Tenerife e capitala cosmopolită vie. San Cristobal de La Laguna e fosta capitală, orașul universitate, locul în care s-au stabilit primii coloniști spanioli, patrimoniu UNESCO. Și mai e Puerto de la Cruz, orașul culoare, tropical și mai sunt satele din nord unde merg localnicii să mănânce duminica. Pentru mine Tenerife e nordul insulei.

Ruxandra Hurezean: Ești acolo cu familia, cum ați reușit să vă puneți de acord? Cum a fost tranziția pentru voi?

Emanuel Ciocu: De acord ne-am pus destul de repede, eu și cu soția mea gândim și simțim cam la fel. Tranziția a trebuit să fie rapidă. Pentru că începeam să cheltuim prea mulți bani fără să producem nimic și că de fapt cheltuiam banii de casă. Așa că ne-am cam speriat când am realizat că ne auto parazităm. Așa că, în ianuarie am semnat contractul pentru un local în La Laguna și am început să reamenajăm și am deschis vorbind mai mult din mâini. Am uitat să-ți spun că nu vorbeam niciunul spaniolă și în nord prea puțină lume vorbește engleză. Ei, bine, așa a fost.

Ruxandra Hurezean: Cum au reacționat părinții, prietenii când ați anunțat că vreți să plecați. Acesta poate fi un moment greu. Cum a fost pentru voi?

Emanuel Ciocu: Din păcate, mai trăia doar tata pe atunci, acum nici el, soră-mea locuiește în SUA. Doar fratele meu mai locuiește în Cluj cu familia. A fost un moment complicat. Dar a fost ca și când ai smulge un leucoplast. N-a apucat să se dezmeticească nimeni. Nici măcar noi. Eu de fapt așa m-am mutat și din Cluj la București, cu ce aveam pe mine. Ulterior mi-am adus lucrurile, urmărindu-mi dragostea.

Ruxandra Hurezean: Descrie-ne puțin locul unde ați ales să trăiți. Cum e la voi?

Emanuel Ciocu: Am ales să locuim în La Laguna. În primul rând pentru că aici a fost prima școală bilingvă care ne-a răspuns. Noi eram foarte stresați. Că o să traumatizăm copilul, că ce facem dacă nu se adaptează. Sincer, dat fiind că am ales nordul și nu știam limba, nu am avut multe opțiuni. În 2013, când am ajuns aici, Spania impusese restricții pe piața muncii noilor veniți, pentru a-și proteja cetățenii după criza economică din 2008, care a afectat puternic țara. De locuit locuim mai aproape de ocean, unde vremea e mai bună. La Laguna are cea mai capricioasă climă din arhipelag.

Ruxandra Hurezean: Ce faceți acum acolo, cum arată viața voastră?

Emanuel Ciocu: Lucrăm cinci zile pe săptămână, după-amiezile, cu două excepții, libere. Sunt multe de făcut pe o insulă atât de mică, de 2.000 de kilometri pătrați. Și facem multe, de la plimbări prin natură prin pădurile din nord, la mers la plajă. Acum avem o pizzerie și nu avem de ce să ne plângem. Muncim mult când e cazul, dar e mai simplu când lucrezi pentru tine.

Ruxandra Hurezean: Cum s-a integrat copilul la școală? Care sunt diferențele majore între școala de aici și cea de acolo? Cum îi vezi viitorul… în Tenerife?

Emanuel Ciocu: El s-a integrat imediat. Primul. E trilingv. Vorbește și scrie atât în spaniolă cât și în engleză sau română. Diferența majoră e că, copiii încep școala la 3 ani, practic grădinița e la școală. În alt doilea rând, se lucrează mult cu proiecte interdisciplinare. De exemplu, dacă înveți despre balene nu e o simplă sarcină de biologie. E și geografia unde înveți despre arealul în care trăiesc ele, e și despre calculele pe care le poți face cu ele și compunerea de la limba spaniolă unde scrii despre ele. E greu de spus acum ce va face el, își schimbă planurile de la zi la zi la 11 ani. În principiu vrea să plece în Canada sau Australia. Dimineață se făcea biolog marin. Vedem mâine.

Ruxandra Hurezean: Ce surprize ați avut, plăcute și neplăcute?

Emanuel Ciocu: Surpriza cea mare au fost, alături de natură, care e spectaculoasă, oamenii. Învățătoarea lui Leo ne-a scos în oraș să socializăm cu copiii ei, pentru a nu ne simți singuri. Un om total necunoscut s-a oferit să ne dea roata de rezervă când am rămas în pană. Veniți din București unde orice bună intenție neprovocată din partea unui străin e privită cu scepticism, oamenii de aici au fost un șoc plăcut pentru mine. Nu-i idealizez, nici nu pot generaliza, dar mi-au mers la suflet. Cu spiritul lor civic și participativ, cu modul în care au grijă unii de ceilalți, venit din București unde puteai ațipi până te lăsa cineva să treci pe la trecerea de pietoni, aici frânează, uneori prea brutal, doar când te vede că ești în preajma trecerii. Am fost martorul agasării, cu atât de multă atenție din partea trecătorilor, a unui bețiv care doar voia să doarmă pe un spațiu verde. A venit poliția să vadă dacă e bine. A venit ambulanța să-i verifice semnele vitale. În cele din urmă, sătul de toți oamenii care își lăsau mașinile ca să vadă dacă e în regulă, a plecat să doarmă într-un loc mai ferit. Sigur, așa cum spuneam, vorbesc despre Tenerife „al meu”, care e nordul insulei. În primii ani nu am prea cunoscut români aici, așa că ne-am făcut prieteni localnici și am rămas prieteni de atunci. În câteva zile mă duc la nunta unuia. Ne-au crescut copiii amestecați aici. Am rămas prieteni cu majoritatea părinților de la fosta școală a lui Leo. Au plecat aproape toți colegii pe la alte școli, dar gașca părinților a rămas unită. Ieșim de câteva ori pe an. Chiar acum am cheia unuia dintre ei pentru a-i da de mâncare pisicii până vine din vacanță.

Ruxandra Hurezean: Descrii o lume normală, de altfel. Dar cum ați trăit criza pandemiei? V-ați putut menține afacerea?

Emanuel Ciocu: Am început carantina în grupul de case în care locuiam. Noi, proprietarul casei, fiica și fiul lui cu familia. Lolo e un om dintr-o bucată, pescar și proprietarul unui restaurant pescăresc aici. Fiica lui a fost sportivă de performanță, a jucat pentru naționala de volei a Spaniei, iar acum e învățătoare. Iar fiul lui are un restaurant în sat. Așa că am rămas închiși împreună. Trei bucătari, doi dascăli și trei copii cu mult timp liber. A fost intens. Am gătit, ne-am jucat, am cântat, am citit multe știri, ne-am stresat, am mâncat și am băut din nou cu toții. Oamenii au respectat foarte strict autoritățile locale și s-au implicat cât au putut. Și noi am făcut voluntariat cam două luni, făcând de mâncare din alimente donate pentru asociații caritabile. Multă lume s-a trezit, în lipsa turismului pe care s-a construit viața de aici în ultimele decenii, fără bani și posibilități. Cozile pentru alimente donate se îngroșau de la zi la zi. Orașele erau moarte, străzile pustii. A fost suprarealist. Din păcate, am închis localul la exact șase ani de când îl deschisesem. 13 martie 2014 – 13 martie 2019. Din cauza proprietarului localului, care s-a dovedit nerezonabil (de asta nu generalizez bunătatea oamenilor) și a incertitudinilor de viitor. Și am ales corect. Nu am vrut să acumulăm datorii la chirie pentru a redeschide după luni de zile cu mai puține mese, așa că am plătit ce era de plătit și am închis. Cam în aceeași perioadă ne-am și mutat „la moșie”, cum îi spun eu. O bucată de pământ în zona agricolă Valle de Guerra.

Ruxandra Hurezean: Urmărești cu atenție viața din România, atunci când ești solicitat scrii articole pentru presa din țară. Cum vezi de acolo evoluția României?

Emanuel Ciocu: Da. O urmăresc și mai scriu din când în când. Văd o evoluție lentă, dar pozitivă, a României. Din păcate, presa nu trece prin momente grozave, multe publicații s-au închis sau au rămas doar în online, se chinuie să se reinventeze. România în ansamblu mi se pare mai matură acum.

Ruxandra Hurezean: Ce i-ai sfătui pe cei care doresc să emigreze, care ar fi principalele precauții pe care să le aibă în vedere? Ce te poate avantaja?

Emanuel Ciocu: Fiecare om e diferit, fiecare familie e diferită. În primul rând trebuie să știi ce vrei, dar mai ales cu cine. Dacă nu toți membrii familiei gândesc și vor același lucru, planul nu va funcționa. Dacă trebuie să-l convingi în fiecare zi pe celălalt, când apar provocările adevărate, își va pierde repede credința. Oamenii trebuie să fie ei înșiși convinși. Mai apoi, nici nu cred că e pentru oricine. Emigrarea în sine, mai ales într-o insulă. Și nu în ultimul rând trebuie să te pregătești pentru a te integra, pentru a face parte dintr-o nouă lume cu reguli noi, să asimilezi o nouă cultură și să te bucuri de ea. Limba spaniolă îți deschide o lume întreagă. Te va avantaja tot timpul capacitatea de a te adapta, de a învăța o limbă străină, de a fi dispus să înveți și să respecți societatea în care trăiești.

Ruxandra Hurezean: Ce anume din experiența ta de viață din România te-a ajutat în Tenerife?

Emanuel Ciocu: Cred că tot ce am învățat în România m-a ajutat într-un fel sau altul. Deși multe lucruri a trebuit să le uit pentru a mă adapta. De la trafic la obiceiuri locale.

Ruxandra Hurezean: Ce feluri de mâncare românească ai gătit la restaurantul tău? Și ce ai descoperit specific acolo?

Emanuel Ciocu: Acum, la pizzerie, mai puțin decât înainte, dar la fostul local, pentru că era unul vegetarian, am folosit din plin experiența bucătăriei românești de post. Am deschis pizzeria tocmai datorită contextului pandemic, pizza era mai ușor de servit la pachet. În plus, noua proprietară e un înger, ca să nu generalizăm lipsa de rezonabilitate a celorlalți. Dar e, sunt conștient de asta, un local de moment. Am descoperit extraordinar de multe despre mâncarea locală, dar și mai mult despre potențialul neexploatat al bucătăriei locale.

Ruxandra Hurezean: Cum arată viața de familie în noua ta lume? Ce îți place să faci acolo în mod deosebit? Unde sau cum te regăsești?

Emanuel Ciocu: Avem o viață normală, deși mai agitată decât ar trebui. Așa suntem noi. Ne implicăm în multe proiecte, cu mulți oameni, cu multe idei. În timpul săptămânii lucrăm la pizzerie, în weekend ieșim în natură sau lucrăm la moșie.

Ruxandra Hurezean: Ți-ai făcut prieteni? Cum sunt ei? Cum arată prieteniile tale din Tenerife?

Emanuel Ciocu: Da, avem mulți prieteni, oameni interesanți. Majoritatea localnici pentru că, deși avem și prieteni români, majoritatea trăiesc și lucrează în sud. Bine, când gătești și ai bere, nu e greu să-ți faci prieteni în Spania, mai ales în Canare, unde oamenii adoră să mănânce și să bea. Ne vedem des, mergem în vacanțe, uneori împreună. Suntem o mică parte din această lume. Cu oameni din multe domenii, funcționari, profesori, medici sau avocați, dar și brutari, șoferi sau lucrători în pizzerie. Oamenii socializează mai ușor și mai transversal în societatea pe care am cunoscut-o eu aici. Și obiceiul se ia. Michael, patronul și directorul primei școli – cea mai scumpă de pe insulă – în care a fost Leo, englez căsătorit aici de peste 40 de ani, își bea cafeaua cu cel care mătura strada din fața școlii.

Ruxandra Hurezean: V-ați întoarce în România? Ce înseamnă pentru tine, este important să ții legătura cu țara?

Emanuel Ciocu: Niciodată nu zic niciodată, dar în momentul ăsta îmi vine greu să cred că m-aș întoarce. Pentru mine e important ce se întâmplă în țară. Primele ziare pe care le citesc dimineața sunt românești, apoi cele spaniole și de abia după, cele de limbă engleză. E un circuit emoțional în care primesc informațiile. Sunt la curent cu tot ce se întâmplă în România, bun sau rău. Dar, acum, destinul cred că e legat definitiv de Insulele Canare.

Ruxandra Hurezean: La ce proiecte lucrezi, care sunt planurile voastre de viitor?

Emanuel Ciocu: Începând din acest an am pornit o asociație care are un scop ambițios de a schimba viitorul alimentar al arhipelagului. Bucătari, nutriționiști, avocați, agricultori, apicultori. Scopul nostru să adaptăm alimentația la nevoie și necesități, să atingem idealul plan de zero reziduuri pe o insulă, să asigurăm securitatea alimentară care e deficitară. Să producem resurse, începând cu pământul și apa (recuperată, tratată etc.) și să adaptăm populația la ele. Noi culturi agricole, utilizarea diferită și exhaustivă a celor existente, folosirea celor sălbatice. Nici jumătate dintre terenurile agricole din Tenerife nu sunt cultivate, în condițiile în care importăm 80% din mâncare. Potrivit recomandărilor ONU, insulele nu ar trebui să depindă mai mult de 60% de importuri. Iar noi importăm prea mult. Problema când imporți mâncare e că aduci și ambalajele, pe care nu le reciclăm eficient. Și suntem înconjurați de ocean.

Ruxandra Hurezean: Și cum veți face asta?

Emanuel Ciocu: Vrem să convingem toate prefecturile (cabildo) insulelor să producă pământ prin compostarea deșeurilor organice generate de turism, să facem un circuit al sticlelor, la fel ca în Germania. Vrem să producem alimente și să le arătăm oamenilor cum să le gătească, să diversificăm alimentația punând accent pe posibilitățile reale locale, pentru a reduce importurile și insecuritatea alimentară, pentru a însănătoși cea mai afectată comunitate autonomă spaniolă de diabet și obezitate. Știu că pare o utopie, dar într-un areal redus și cu un anumit tip de societate se poate.

Ruxandra Hurezean: Cum au reacționat oamenii la ideile voastre?

Emanuel Ciocu: Oamenii sunt curioși, învață. Le-am gătit în vechiul local o mulțime de rețete internaționale, adaptate la ingredientele locale și au acceptat foarte bine. Ca să-ți închipui, am făcut gulaș din papaya verde, care se consumă ca o legumă în toată Asia, iar aici nu o gătește nimeni, cu excepția etnicilor asiatici. Sau urzicile care sunt total necunoscute consumului uman. Am adunat incredibil de multe informații despre ce și cum s-ar putea dezvolta în alimentația și economia locală și acesta e proiectul nostru de suflet. Și cred că experiența noastră românească în te adapta condițiilor locului, în a folosi la maximum imaginația pentru a produce cât mai mult cu puțin, în a produce conserve și a valorifica la maximum, e hotărâtoare. Tot ce am făcut în acești ani aici, formând relații, experimentând cu ingrediente și rețete, soția care are două studii de master în nutriție la universități din Spania, pasiunea pentru ingrediente și plante și, în general, dragostea noastră pentru oamenii și locurile acestea, ne-au adus aici.

Un material realizat în exclusivitate pentru Occidentul Românesc, de Ruxandra Hurezean

Foto: Arhiva personală Emanuel Ciocu

Nota Redacției OR:

Ruxandra Hurezean (Cluj – Napoca) este jurnalist cu vastă experiență. Lucrează în presă de peste 27 de ani. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând atât pentru presa locală clujeană, cât și pentru cea națională. Este autoarea a cinci volume de reportaje și proză scurtă. A fost premiată în mai multe rânduri de către Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit „Premiul Mass-Media” al Ambasadei Germaniei la București pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România. În anul 2017 i s-a decernat premiul Festivalului Internațional de Carte Transilvania pentru „Cartea jurnalistului”.