Valencia, orașul femeilor frumoase

Se spune că Valencia este orașul iubirii, al femeilor frumoase, al pasiunii, al dansurilor şi castanietelor, al parcurilor, al sărbătorilor florilor sau a celor medievale cu prinţese şi cavaleri, cu vrăjitoare arse pe rug, oraş al edificiilor moderne ce simpatizează de minune cu castele vechi de un mileniu, oraş al culorilor şi al parfumurilor mediteraneene aduse de briza marii. Valencia se află, după cum bine ştiţi, pe coasta de est a Spaniei, o ţară, care alături de Franţa, Italia şi Grecia, sunt astăzi, destinaţiile de „top” ale turismului european şi nu numai. Oare prin ce reuşesc să atragă aceste ţări, zeci de milioane de turişti anual?

Grecia este moştenitoarea primei civilizaţii a Europei, este o ţară ideal aşezată geografic, o ţară compusă din măslini, pini şi peisaje marine fantastice şi mai este pe deasupra şi succesoarea a mai multor generaţii de minţi luminate, gânditori şi filozofi ce-au schimbat mersul anarhic al lumii, dar şi de artişti vestiţi, sculptori mai ales, ale căror creaţii ne fascinează încă şi astăzi prin marile muzee ale lumii. Natura a fost darnică cu această ţară plină de eroi şi zei, foarte aproape de Dumnezeu, care a „aburcat” numeroase lăcaşuri de rugăciune pe cele mai înalte culmi de granit ale sale, imense lumânări de piatră aduse la suprafaţa pământului de nesfârșita suflare a vântului şi de nemaiîntâlnita tenacitate a picăturii de ploaie. Meteorele.

Italia este moştenitoarea celui mai întins imperiu al începutului de calendar modern. Un popor care a ştiut să cucerească alte seminţii, atât cu sabia cât şi cu călimara. Ţara este astăzi încă, un adevărat muzeu în aer liber, în care n-ai nevoie de prea mulţi bani pentru a-l vizita, monumentele sale te aşteaptă în pieţe, pe străzi sau în staţiile de autobuz, acolo unde n-ai nevoie de „bilet de intrare”. Un popor vesel, expansiv, popor de muzicieni, filozofi, arhitecţi, pictori şi sculptori, care a preluat de peste tot ceea ce a fost mai bun şi a adus acel „bun” la perfecţiune.

Franţa este moştenitoarea creaţiilor unei întregi pleiade de regi, regine, prinţi, cavaleri şi împăraţi, care parcă întreaga lor viaţă n-au participat decât la un singur concurs naţional numit „Cine reuşeşte să construiască cel mai frumos castel şi cea mai frumoasă grădină cu fântâni arteziene”, o ţară de pictori, muzicieni, aeronauţi, pescari, văcari, viticultori şi bucătari vestiţi. Meritul francezilor este acela că ei n-au construit niciodată „castele în Spania”, nici măcar de nisip ci au investit în propria lor ogradă.

Dar Spania? Ce are această ţară mai special? În afară de câteva castele şi biserici superbe, mai ales de sorginte maură, un litoral însorit şi pigmentat cu o duzină de insule de „loisir” turistic, o echipă de fotbal campionă mondială și câteva confruntări „om-taur”, care vor fi în curând interzise? Spania este însă populată de un popor latin, curajos, inventiv, imaginativ şi iubitor de frumos.

Iată un exemplu! În Valencia, între mai multe străzi, există un parc. Nici nu ştiu cum se numeşte. Hai să-i zicem simplu, „parcul meu”. În parc, intri pe o stradă oarecare şi când ieşi din parc, ai ajuns pe o altă stradă oarecare. Dar, vai!, ce oază de relaxare este între aceste două străzi. Şi cât de multe parcuri şi zone verzi sunt „prin” şi „pe lângă” toate oraşele din Spania. Forma, culoarea şi bunăvoinţa edililor, nu costă bani dar această combinaţie, apare rar. „Parcul meu”, este o simfonie de parfumuri, forme şi culori. Materia primă? Simplu. Vegetaţia şi piatra. Până şi băncuţele pe care stai sunt din piatră. Cred că, cineva, odată, demult, când oraşul era „încă pe planşeta proiectantului”, a găsit un loc viran, a trasat nişte alei, apoi a aruncat printre ele nişte seminţe, ici şi colo, iar restul, a făcut natura. Apoi acel om, a adus şi câţiva bolvani netrebuincioşi în altă parte. Pe unii i-a lăsat pe loc, pe alţii i-a aşezat acolo unde i s-a părut lui că arată mai bine.

În Spania, totul creşte repede, e cald, e umed, e mult soare dar şi umbră este suficientă pe sub palmieri. Denumirea arborilor, plantelor şi florilor ce cresc în acest parc nu o prea cunosc. Eu le-am zis la toate „vegetaţie mediteraneeană”, şi-am rezolvat elegant problema. Apoi am aflat că sunt agave, begonii, ficuşi, droserii, petunii, cactuşi, azalee, buxusi, hyacinti, saxifrage, gerbere, aloe vera dar şi palmieri uriaşi ce mângâie pământul cu cosițele lor, numite liane. „Parcul meu” nu e departe de mare, cormoranii se rotesc mereu deasupra lui, în cercuri largi. Ştiaţi că, alturi de acvile şi vulturi, păsările marine văd de la mari înălţimi şi ce se află între cele două felii de pâine ale sandwich-ului dumneavoastră? Altfel, cum ar urmări ele peştişorii cei mici pe care-i ochesc „din prima”?

Ne aşezăm pe o bancă de piatră şi ascultăm mugetul mării. La câteva sute de metri de noi, e agitaţia oraşului. O lume nebună, nebună, nebună, care parcă nu se mai opreşte din mers, o lume care, parcă nu mai are timp pentru nimic, nici pentru a iubi, nici pentru a muri…

În Spania sunt multe parcuri care au răsărit din nimic şi parcă de nicăieri. Aici nu ai voie să construieşti cartiere rezidenţiale decât „în jurul” zonelor verzi. Când se construieşte un oraş, aici se începe întotdeauna cu spaţiile verzi. Pentru a trăi, omul, are mai întâi nevoie de oxigen şi doar apoi, de o bucată de pâine. Nu numai parcul „Gaudi” sau „La Sagrada Familia” atrag turiştii în Spania, ci şi aceste sute, zeci, poate mii de parcuri răspândite peste tot.

Când eşti pe o bancă, începi să meditezi şi fără să vrei, faci saltul înapoi, spre casă. M-a bucurat ce-am văzut la Gardenland, la Aiud. Obiecte confecţionate din „rebuturile” pădurii, care, dacă cineva nu le-ar fi adunat, ar fi fost puse pe foc. Troliții de la Crișeni din curtea „Muzeului pălăriilor de paie”, ciuberele pentru băi calde de la „Nomad Camp” de la Câmpul Cetăţii, „Avion-bar”-ul de la Făget, „Ceainăria din salină” de la Arad şi altele. Există acolo un „altceva” decât uzualul cotidian. Imaginaţia omului nu are limite. Oare noi românii, nu suntem şi noi, tot latini, precum spaniolii? Oare imaginaţia noastră a murit odată cu Revoluţia?

Dacă balneoturismul şi domeniul hotelier cam scârţâie, măcar agroturismul, domeniu în care fiecare om are libertate deplină, ar trebui să-şi pornească motoarele! Ce îl împiedică oare, azi, pe proprietarul unei pensiuni agroturistice, să creeze şi el în jurul vilei sale în care oferă doar un pat, sarmale, mămăligă şi ţuică, devenite deja mult prea mediatizate şi universale, un aranjament lito-acva-floral care să relaxeze şi să încânte clientul? Sau să evadeze din arealul strâmt al pensiunii sale, sus, pe coclauri, prin păduri, pe la grote, mănăstiri sau biserici, care au fără îndoială câte o legendă sau o poveste ieşită din comun? Sau să-l înveţe pe neamţ, danez sau japonez să mulgă vaca, să facă mămăligă sau sarmale şi să fiarbă ţuică. Că, la el acasă, în marele său oraş, acesta nu va avea parte de aşa ceva niciodată.

Cine îl împiedică pe proprietarul român de pensiune, să îl plimbe pe turist, într-o căruţă trasă de cai, pe care o are în curte, adeseori, degeaba, în două-trei „destinaţii opţionale”, aţi văzut doar cum sar pe tine, pentru „opţionale”, toţi lucrătorii din turism din Grecia ca să-ţi mai ia ceva bani?

România este ţara apelor minerale şi a sării, ţara în care, transportul acestora este mai scump decât ele. De ce nu s-ar putea „reînvia” îmbutelierea apei minerale care curge liberă la marginea drumurilor, în ulcele sigilate de lut de Horezu sau Corund şi oferite gratis sau pe bani, clienţilor, la masă, alături de o frumoasă poveste despre numeroasele izvoare şi lacuri minerale ale Carpaţilor în care doar urşii mai fac baie? În astfel de ulcele, în urmă cu 150 de ani, apa de Borsec era exportată la Budapesta şi la Viena.

De ce nu s-ar putea relaxa clienţii pensiunilor agroturistice într-o camera „anti-stress şi „anti-smog” ai cărei pereţi ar fi blindaţi cu bolovani de sare, de ce nu s-ar putea putea oferi ca „bonus”, nordicilor plini de reumatism, câte 10 băi sărate la ciubăr, când e ştiut faptul că vara, apa sărată se încălzeşte direct de la soare iar un drob de sare, precum acela din povestea lui Ion Creangă, e suficient pentru o baie, şi nu costă mai mult decât ziarul Click? De ce? Chiar, ce mai aşteptaţi?

A consemnat: Kasandra Kalmann Năsăudean

Foto: arhiva personală

Un material publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc a lunii februarie 2018.