Kasandra Kalmann Năsăudean: „Ipocrizia este mama tuturor relelor, iar prejudecata rasială este copilul sau favorit”
Pandemia schimbă pe zi ce trece societatea românească şi, în egală măsură pe fiecare dintre noi, indiferent în ce colț din lume trăim. Nu cred să mai aibă cineva vreo îndoială. Modul de viaţă al fiecăruia, începând cu satisfacerea trebuințelor primare de hrană şi adăpost, până la cele din vârful piramidei lui Maslow, de securitate afectivă şi comuniune spirituală este dat peste cap. De la activitatea profesională şi asigurarea traiului pentru ziua de mâine, până la relațiile de familie şi reconfigurarea spațiilor privat/public, de la mecanismele de guvernare la cele de comunicare publică, totul este diferit şi nu în puține puncte esențiale radical diferit de cum stăteau lucrurile acum un an de zile. Lumea se schimbă accelerat şi, odată cu ea, noi. Iar odată cu noi, lumea!
Una dintre consecințele cele mai importante ale acestor schimbări este solidificarea unei noi componente a păturii superpuse de la noi, a ierarhiei de statut social bazată în principal pe parazitarea puterii instituțiilor birocratic-administrative şi autoritar-represive ale statului, respectiv pe relația privilegiată cu resursele sociale gestionate de acestea după modelul sanctificat de tranziția noastră păguboasă: „abonatul bugetar”, o nouă componentă a puterii sau „aristocraţia roșie”. Oameni de afaceri şi oameni din sfera instituțiilor publice, oameni şi personaje ale lumii interlope, micro grupuri de interese şi profesional-ocupaționale, o întreagă şi bizară „lume nouă” a fost catapultată în decurs de câteva luni în postura de „mica nobilime”, un strat social subțire dar important, al super-privilegiaţilor acestor vremuri ale pandemiei.
Aceeaşi ipocrizie ne salvează aproape din orice necaz. „Ipocrizia monetară” ne ţine la adăpost de uriaşa criză economică în care suntem cufundaţi ca într-o bulă artificială. Tot ipocrizia ne salvează şi „idea de cultură”. Toate făcăturile, de la cele muzicale la cele cinematografice şi de la cele ale artei plastice la cele teatrale au fost „democratic” acreditate ca „produse culturale”. Să decidă piaţa liberă! Dacă mai toată lumea cumpără manele că, oricum nu are bani de Édouard Manet, Amedeo Modigliani sau Claude Monet, cine-i de vină? Asta cere publicul, asta-i cultura! A fost nevoie doar de o uşoară briză de ipocrizie şi „lumea bună” a acceptat totul, dând elegant ochii pe spate. Doar snobii cei mai deplorabili mai refuză azi să „valorizeze” şi să prizeze creaţia clasică de manele a lui „Sile Ciocoi”, jalnic încremeniţi cum au rămas în glodul mitocănismului dâmbovițean. S-a pus deja şi la Ateneu! Manele, nu Flautul!
Cât despre acordul subiect – predicat, dacă v-a deranjat cumva aici, el a devenit de multă vreme facultativ. De toate felurile şi tipurile! Miniștrii de la cultură, ei înşişi, un fel de manelişti. Dacă există o paradigmă care să oglindească mai bine starea învățământului românesc, de la cum este conceput la cum este „condus” şi se desfășoară, atunci aceea este „forma universală a manelei”.
Manelizarea învățământului este, nu o metaforă, ci o descriere cât se poate de precisă a realității înconjurătoare. Ei, și ce dacă? Ipocrizia e aici, gata să ne salveze. De la cele mai înalte nivele până la firul ierbii. Ar mai fi ceva de făcut? Poate să urmăm îndemnul geniului specialist în anatomia şi fiziologia ipocriziei pe care literatura română l-a dat universalității, Teodor Mazilu: „Treziţi-vă în fiecare dimineaţă!”
Autor: Kasandra Kalmann-Năsăudean – Director editorial la Occidentul Românesc, economist, scriitor și jurnalist de investigații, membru CCNMA.
„Ipocrizia este mama tuturor relelor, iar prejudecata rasială este copilul sau favorit” – Donald King
Foto: Aïda Amer/Axios