Iarăși alergăm după „cai-verzi-pe-pereţi”

alergare dupa cai verzi pe pereti [640x480]

Sunt curioasă de unde pasiunea, fixaţia sau chiar obsesia pentru politică. Sigur că este dreptul şi uneori chiar datoria oricui să se intereseze de politică. Unii o fac la modul profesional dar eu sunt nelămurită în privinţa altora. Săptămână de săptămână aleargă și scriu ce cred ei despre unii… Ce o fi aşa de interesant să pândeşti în fiecare zi aceeaşi oameni?

Alergăm… De ce alergăm? Antropologia ne dezvăluie adesea lucruri extrem de profunde despre noi înşine şi despre societatea în care trăim. Iar una dintre cele mai interesante ipoteze din ultimul timp este aceea a „vânătorii persistente”.

De ce aleargă oamenii? Capacitatea noastră de a alerga este o trăsătură selectată în negura timpurilor. Teoria vânătorii persistente atrage atenţia asupra unor caracteristici aparte ale oamenilor și cred că ar trebui să reconsiderăm locul nostru în natură. Noi suntem creaturi ale confortului. Suntem înconjuraţi de maşini care ne duc dintr-un loc în altul. Numim acest lucru „progres”. Dar ce am pierdut în această goană spre progres?

Priviţi cerul înstelat! Unele dintre stelele pe care înaintaşii noştri le vedeau pentru noi sunt acum invizibile cu ochiul liber datorită poluării din oraşele moderne. Sigur, se poate răspunde că în fond noi nu privim stelele doar cu ochiul liber. Pentru acest aspect avem telescopul. Corect. Dar câţi oameni îşi mai aduc aminte să privească fotografiile făcute de aceste extraordinare dispozitive? Iată un paradox al timpurilor noastre.

Niciodată societatea nu a fost atât de dependentă de ştiinţă. Niciodată vieţile noastre nu au fost mai mediate de tehnologie. Şi totuşi, ca niciodată, destui dintre semenii noştri au renunţat să îşi mai pună întrebări fundamentale. Atât despre natură, cât şi despre tehnică. Pentru unii, natura a devenit doar ceva zărit pe geamul telefericului iar tehnica o sumă de butoane. Aş vrea să cred că suntem făcuţi să alegăm până departe, foarte departe fără să obosim…

Din păcate însă, de peste 25 de ani alergăm degeaba. Grație politicienilor și a guvernanților din această perioadă România a devenit vicecampioana lumii după numărul de taxe pe care firmele trebuie să le plătească în fiecare an. Așadar dragi români, dacă aveți copii spuneți-le că sunt datori și că se vor transforma în cei mai buni alergători… Pe termen lung sau poate pentru toată viața. Din păcate munca voastră de până acum v-a îndatorat și mai tare.

Creditele luate ca să vi se achite salariile vor fi plătite de descendenții voștri. Dacă mai aveți așteptări de la stat, uitați-le! Orice politician vă va spune că statul sunteți voi, suntem noi… Și are dreptate. Statul sunt ei, politicienii. Tu, românule, ești doar sluga umilă care înghite în sec, transpiră, muncește, privește și răbdă. Te-ai vândut pentru un pumn de promisiuni de foarte multe ori în ultimii 25 de ani și acum ți-a rămas doar pumnul. În gură!

În primitivismul lui, Ceaușescu a lăsat țara fără datorii. După 1990 au apărut alți ceaușești mai mici dar mult mai infometați care te-au vândut și ți-au îndatorat până și pruncii. În doar ultimii 12 ani au tocat mărunt miliarde de euro și nu te-au întrebat nimic. Dar tu ai supraviețuit lor. Și ai alergat…

Astăzi îți este tot mai greu, dar obișnuiește-te cu gândul că mâine îți va fi și mai greu. Politicienii lucrează la datoria ta și a copiilor tăi pentru viitor. Ei știu că ești conștient de asta dar dacă nu îți repetă nimeni din când în când, uiți. Te vei duce din nou la vot. Curând. Alergând… Și, pe cine să votezi dacă nu tot pe ei?! Aceeași care au făcut datoriile copiilor tăi.

Pe aceeași care au vândut materiile prime pe nimic la străini și acum scumpesc fosta avuție a țării când vor ei. Pentru că țara este a lor și numai a lor! Tu, nu ai fost întrebat când ți s-a vândut petrolul, gazele, energia, pădurile, apele, corăbiile etc. Tu doar ți-ai făcut datoria de cetățean și i-ai votat! De fiecare dată… Autoritatea statului există și cine nu crede să se pună cu statul. Demnitatea statală în schimb, a dispărut. Pentru că demn nu poți să fii decât atunci când ești corect și respecți democrația, când nu faci datorii nelimitate pe spatele contribuabililor ca să-ți asiguri cariera politică sau funcția.

Și dacă statul vrea să te încurajeze o face zilnic fără niciun efort. Te încurajează să furi, te instigă să părăsești țara dacă nu-ți convine să trăiești în România. Te face să te simți umilit în lumea întreagă doar pentru faptul că ești român. Și tu speri în continuare. Și alergi… Vei lasa la o parte memoria și vei zice cu mândrie: sunt român, hai la vot! Păi, da! De ce să le porți pică lor, politicienilor? Ai uitat însă că înainte să fii român ești om.

Dar pentru a avea acest privilegiu în propria țară meriți să fii respectat. Și dacă nu te mai respectă autoritățile, dacă îți cer numai taxe și impozite, dacă te fac să devii neom în propria ogradă, nu uita române dragă să zâmbești! Mai e puțin și iar vine iarna cea grea. Noi promisiuni vor răsări ca ciupercile după ploaie într-o Românie cu un mediu rural arhaic, cu oameni săraci și îmbătrâniți înainte de vreme. Aceeași Românie în care autoritățile cunosc teoria la perfecție, dar nu au nicio idee să o pună în practică. Pur și simplu din lipsă de interes, imaginație sau inteligență.

Și noi, continuăm să alergăm și să credem… Poate pentru că este ceva acolo, o chemare înscrisă în codul nostru. Eu cred că dacă ipoteza vânătorii persistente este adevărată, atunci oamenii trebuie să fi alergat în grup. O cursă de ore sau de zile întregi prin savană în urmărirea unui animal epuizat trebuie să fii intersectat terenurile de vânătoare ale mai multor carnivore mari… Nu cred că un individ solitar ar fi avut şanse. Ar fi devenit el însuşi cel urmărit. Este ceva mişcător să te gândeşti cum trebuie să fi arătat atunci primele forme de solidaritate între oameni. O solidaritate aspră, elementară, răbdătoare dincolo de limitele cunoscute până atunci. Aş vrea să cred că suntem făcuţi să alegăm până departe, foarte departe și… nu doar după „cai-verzi-pe-pereţi”…

Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean – Redactor-șef / Occidentul Românesc – Ediția de Spania

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citește și