Gabriela Sonnenberg: Poiana a treia – Libertatea nu se măsoară cu pasul

snowdrops-996330 [640x480]

Ghioceii nu sunt niciodată punctuali. Cu toate acestea, de fiecare dată când apar, vin exact atunci când le e sorocul: uneori în februarie, alteori în martie. Oare în emisfera sudică or crește? Dacă da, când oare? În august, probabil.

Mă rog, de fiecare dată ne iau prin surprindere și ne minunăm că iarăși le-a venit vremea, pe neașteptate parcă, așa cum pe neașteptate se termină și luna februarie, lăsându-ne cu gustul acela amar de neterminat. De parcă ne-ar fura cineva două-trei zile la sfârșit, smulgându-le cu de-a sila! Cu siguranță există ghiocei și în Spania, prin zonele nordice, departe de climatul blând al Mediteranei. Din păcate, pe litoralul iberic nu cresc nici ghiocei, nici viorele, nici lăcrămioare, mâțișori sau liliac.

Păi dacă vestitori nu sunt, atunci oare mai putem vorbi de primăvară?! Într-o țară care nu cunoaște mărțișorul, la ce te mai poți aștepta? Ehehei, la minuni, firește, doar nu degeaba se spune că primăvara e un miracol încărcat de seve și de subînțelesuri!             Bineînțeles că există și aici o primăvară, o altfel de primăvară, dar noi o avem și pe a noastră, cea pe care ne-o inducem și adjudecăm. Încăpățânați purtăm mărțișor la piept și povestim despre ritualurile și obiceiurile de acasă, momind-o cu amintirile copilăriei românești. Pentru că primăvara nu are nimic de-a face cu plimbarea unor planete prin sistemul solar; e-o stare de spirit, imbold irezistibil al trezirii la viață. De fapt, cei care se plimbă suntem noi.

”Duminică ne ducem în plimbare în Poiana a Treia”, decreta mama, așa, din senin, într-o zi ca oricare alta, după ce venea din curte și-și descălța cizmele pe prag, curățându-le de noroi. ”Ești sigură?”, întreba tata, scrutând-o mirat. ”Nu-i oare prea devreme? Pe la nimeni n-am văzut ghiocei. Poate-i cazul să mai așteptăm”. ”Sigură nu sunt, dar așa simt”, răspundea mama, surâzând ștrengărește. Cred că zâmbea pentru că o amuza ideea tatei. Cum adică, să existe cineva care să ne-o ia nouă pe dinainte?! Ași! Cel mult vreun țigănuș grăbit de prin colonia de la capătul satului; numai aceia găseau primii ghiocei-firicei, pe care-i rupeau fără milă, abia înmuguriți, cu clopoțelul încă verde, fără codiță.

Cu buchetele noastre nici nu se comparau! Ce-aduceam noi din pădure se încadra la cu totul altă dimensiune. Erau buchetele mari, aproape rotunde, atârnând ca niște globuri uriașe și revărsându-se peste pumn, îngropându-l practic în întregime în albul lor punctat de verde crud. Ciorchini hiperbolici, cu cozi lungi și elastice, care aveau nevoie de un borcan întreg pe post de vază, certându-se parcă între ei ca să-ncapă toți laolaltă! Știa ea bine ce zicea, mama. Între localnici se dădea un fel de competiție inoficială pentru primul loc, pentru întâiul ”găsitor”. Cel care aducea primii ghiocei se bucura pentru scurt timp de atenția tuturor, având un statut oarecum asemănător celui de vestitor al Învierii sau al Nașterii Domnului. Și apoi mai era ceva: ghioceii se trec repede. Sunt așa de efemeri încât dacă le ratezi apariția n-ai timp să recuperezi handicapul decât … la anu și la mai mulți ani.

Cum dădea mama semnalul, săream toți de bucurie, țopăind cu entuziasm. Căci excursia dura cel puțin o jumătate de zi iar cărare într-acolo nu exista. Trebuia un ghid bun și un dram de noroc ca să dai de capricioasa poiană înfundată în inima pădurii Bradului. Căci era cochetă și schimbătoare poiana asta, a treia, ca primăvara însăși. O astfel de călăuză era mama, chiar dacă nici ea nu deținea garanția absolută a adresei locului aceluia fermecat, coborât parcă din povestea Dumbrăvii Minunate, ca poiana Lizucăi. Era un loc magic, împovărat de belșugul de ghiocei, ca de un covor alb, dar nu de la zăpadă. Poiana a Treia era adresa sigură la care parcă toți ghioceii zonei noastre își dădeau întâlnire, ca să serbeze cu căpșoarele lor albe și vesele beția anotimpului șugubăț.             Chiar dacă toată lumea o cunoștea, nu puțini au fost cei care s-au întors fără să dea de ea, blestemând la cine Doamne Iartă-mă a mai inventat-o și pe asta!

Pe noi ne incita nu doar ideea de a ieși în sfârșit afară la aer căldicel-în-vânticel, ci și izul de aventură propriu marilor expediții, pentru că excursia nu era una oarecare, dura cel puțin o jumătate de zi și nu întotdeauna era și încununată de succes. Singurul lucru care se știa în mod cert despre fantasma acelei poieni era că acolo-și dădeau ghioceii înadins întâlnire odată pe an, ca la o petrecere secretă, la un semnal vizibil doar pentru inițiați.

Pădurea Bradului, cea pomenită și-n vestitul cântec haiducesc al mamei Radului stârnea imaginația noastră până peste poate. Cu siguranță că ascundea mai multe secrete decât doar cel al nevinovaților ghiocei. Vigilenți precum haiducii urmăriți de poteră, ne furișam și noi prin ea cu ochii larg deschiși, dornici de a zări primii licărul alb prin poienile care abia se distingeau, ca niște pete de lumină printre fagi. Eram atenți la fiecare grămadă de frunze uscate, ocolind-o în cercuri largi. Ne era frică să nu ascundă capcana vreunei prăpăstii pe care ne-am fi putut prăvăli la vale, pe râpa tăieturii abrupte de dinsus de Cibin.

Știam prea bine că nu se putea coborî dealul pe partea aceea decât pe o potecă secretă care ducea spre puntea țuțuită, un pod de stabilitate incertă, suspendat între două trunchiuri de copaci seculari, singura posibilitate de a traversa râul către parcelele roditoare din câmpia Hampina, spre fântânița rece. Interdicția de a ne apropia de puntea țuțuită o respectam oricum cu toții fără restricții. Nebun trebuia să fii – sau poate un haiduc pe fugă – ca să te atârni de frângiile acelea semiputrezite și să treci dincolo, peste apele negre și mâloase ale Cibinului, pline de vârtejuri din care unii n-au mai ieșit vii.

Așa că ne duceam și ne întorceam cuminți pe drumul ocolit dinspre livezile sașilor, căznindu-ne să urcăm și să coborâm dealul de pe ”Piatră”. Chiar dacă din pădure se zăreau casele noastre peste râu, la o aruncătură de băț, ne trebuiau ore în șir pentru a ne duce și întoarce la destinație. Calea asta complicată avea însă și un avantaj: ne obliga să traversăm jumătate din sat. Așa aveam o scuză pentru a ne arăta tuturor curioșilor pe care-i întâlneam, mândri de ”recolta” noastră de ghiocei.

Drumeția aceea inițiatică era și probă de îndemânare și curaj în care noi copiii îngropam toporul războiului dintre străzile rivale, colaborând în mod excepțional la cercetarea sistematică și amănunțită a cotloanelor codrului ”nostru”. Într-un fel, în străfundul sufletului, ne speria superstiția oarbă că dacă nu am fi găsit fantasmagorica Poiană a Treia, nici primăvara n-ar mai fi venit sau cine știe ce altă calamitate naturală ne-ar fi putut ajunge. Vă-nchipuiți așadar ce mare era veselia și ușurarea când dădea unul dintre noi semnalul că ar fi găsit poiana visată. Hulpavi ne repezeam la ghiocei, culegând în frenezie, alergându-ne printre pomi, cățărându-ne pe crengi, zburdând ca mieii, făcând tumbe și chiuind mai abitir decât jivinele pădurii. Cred că dacă n-am fi știut că ghioceii sunt otrăvitori, de bună seamă am fi mușcat cu mare poftă din ei! Întotdeauna m-am întrebat cum făcea mama când simțea diferența dintre o simplă zi oarecare, în care iarna făcea o pauză scurtă și ziua cea mare, care vestea venirea adevărată a primăverii și, implicit culesul ghioceilor.

Ca și primăvara însăși, Poiana a Treia venea când voia ea, aducând bucurie, descătușând veselia. Se arăta doar celor vrednici, care se-ncumetau să ia taurul de coarne, plecând la drum în căutarea ei. Eu o suspectam chiar că ar sta pitulată într-un culcuș, hibernând ca urșii, pândindu-ne și luându-ne prin surprindere când ne așteptam mai puțin. Nu noi o găseam pe ea, ea ne găsea pe noi! Dar făcea asta numai dacă avea chef și era în dispoziție generoasă. Eu una nu cred c-ar fi lăsat-o inima să ne dezamăgească, fără să se amuze măcar un pic pe seama ghiumbușlucurilor noastre de iezi abia scăpați din chingile iernii morocănoase. Veselia zburdalnică, de copii puși pe șotii adăuga clopoțeilor albi, dar muți ai ghioceilor acel ceva care le mai lipsea: sonorul, clinchetul melodios. Am zis că ghioceii nu sunt punctuali? Greșit! Ba da, ei vin în fiecare an; e drept, o fac când vor ei. Știu mai bine decât noi că darul tactului nu se distribuie cu anul sau cu ceasul, așa cum libertatea nu se măsoară cu pasul.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa / Spania

Articol publicat în ediția tipărită / martie 2015

Foto: Ilie Stancu

Citește și