Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Sarmizegetusa – un Stonehenge al dacilor

O înțelegere e românilor fără a ține seama de covârșitoarea influență a strămoșilor daci ar fi de neconceput. Surse literare cum sunt scrierile istoricului și geografului antic grec Strabon (Geographica) sau ale istoricului latin Iordanes (Getica) vorbesc de la sine despre neînfricarea și priceperea lor. Dintre cele peste 100 de formațiuni tribale și gentilice ale tracilor, triburile dacilor, cum îi numea grecii, respectiv geților, după denumirea lor latină, erau cele mai mari și cele mai puternice. Unele foloseau nume tribale distinctive, cum sunt carpii, costobocii, agatârșii ș.a. Erau conduse de șefi militari, fiecare având un sediu propriu, așa-numita davă. În prima jumătate a sec. II î.e.n., triburile se uniseră în patru alianțe puternice, fiecare emițând monedă proprie.

Deși au fost descoperite și cetăți dacice mai vechi decât cele din perimetrul Transilvaniei – ca de exemplu cele peste 20 din Moldova – experții localizează centrul administrativ al statului dac în miezul Ardealului, mai exact în creierii munților, concret în Munții Orăștiei. Cetățile acestea au fost ridicate între secolul I înainte de Hristos și secolul I după Hristos, având sarcina de a asigura apărarea și protecția față de invazia cuceritorilor romani. Compus din cele șase fortificații: Sarmizegetusa Regia, Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru, Luncani-Piatra Roșie, Bănița și Căpâlna, sistemul defensiv al regelui Decebal este inclus în lista Patrimoniului Cultural UNESCO. Impresionanta ambianță naturală în care sunt amplasate cetățile dacice, adevărate cuiburi ascunse „la mijloc de codru verde”, contribuie la perpetuarea miturilor, înflăcărând fantezia și emoționând inima. Potrivit opiniei multor călători, vizitarea lor poate avea efectul miraculos al unei schimbări de percepție, producând o adevărată primenire sufletească.

Vreme de mai bine de 150 de ani, Sarmizegetusa Regia (în latină Ulpia Traiana Sarmizegetusa), cea mai mare așezare cunoscută din Dacia, a fost a doua capitală a regatului dac, preluând rolul pe care îl deținuse până atunci fortificația de la Costești Cetățuie. A fost centrul politic, religios, militar, dar și economic al statului. În calitate de capitală și reședință regală (de aici extensia latină Regia) era pe deplin cunoscută popoarelor din Antichitate, faima ei depășind cu mult frontierele Daciei.

A fost, din păcate, abandonată și incendiată la retragerea trupelor romane, drept pentru care vizitarea ruinelor ei ne furnizează astăzi doar puține informații despre dimensiunile și distribuția construcțiilor aferente. Cu toate acestea, la o privire atentă, este posibil să intuim gradul înaintat de civilizație la care ajunsese poporul dac la acea vreme.

Marele sanctuar circular din incinta sacră de la Sarmizegetusa cuprinde trei cercuri concentrice (un cerc din blocuri de andezit, unul din stâlpi de andezit și un cerc de piloni masivi din lemn), despre care se presupune că ar fi compus un templu-calendar. Nu întâmplător, Sarmizegetusa are faima unui adevărat „Stonehenge dacic”, cu nimic mai prejos decât cetățile mayașe sau vestitele piramide egiptene.

Este așezată la o altitudine de 1000 m, pe vârful care domină pantele probabil cândva terasate pe care erau aliniate locuințele care înconjurau zona sacră de pe coamă, ultima fiind  rezervată cu strictețe membrilor familiei regale. Se presupune că este însuși muntele sacru al dacilor, vestitul Kogaion, amintit de geograful și istoricul antic grec Strabon. Toate căile de acces spre Sarmisegetuza erau barate prin cetăți și fortificații de piatră (Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru, Piatra-Roșie, Vârful lui Hulpe).

Incinta adăpostea 7 temple (două circulare și cinci rectangulare). Tot aici exista și un mare altar, în fața căruia se oficiau ceremonii religioase în cinstea zeilor dacilor, cărora nu arareori li se jertfeau și vieți omenești. Credința dacilor în nemurire prevedea înălțarea după moarte la zeul suprem, Zamolxis. Ritualurile de trimitere a solilor la cer prin aruncarea lor în sulițe ascuțite erau privite drept prilej de bucurie. În schimb, se întristau la nașterea unui copil, pentru că priveau viața pământească ca pe o înșiruire de chinuri și grele încercări. Uneori, la moartea soțului, cea mai iubită soție era sacrificată și îngropată lângă el.

Cetatea Sarmisegetuza se împărțea în trei arii: fortificația, zona sacră şi cartierele civile (de vest și de est). Incinta înconjurată de un zid din blocuri de calcar și de andezit acoperea o suprafață de circa 30.000 de metri pătrați. Pe alocuri, zidurile de apărare atingeau înălțimi impresionante, de până la 10 metri. Sisteme de captare, filtrare și păstrare a apei, racordate la o rețea de distribuție adecvată, sunt adevărate mărturii de iscusință a meșterilor constructori.

De pe platoul superior se poate supraveghea întreaga zonă. Între fortificație și zona sacră a existat un drum de legătură din lespezi de calcar, cu o lungime de aproximativ 200 de metri. În stil asemănător localităților din zona Mediteranei, orașul era dispus pe mai multe terase. Sistemul de apărare era compus din valuri de pământ, palisade și turnuri-bastion. În împrejurimi se aflau mici cătune dotate cu clădiri gospodărești anexe, îndeplinind probabil funcții agricole (de aprovizionare a capitalei). Erau așezate de-a lungul cursurilor de apă, pe terase naturale, ne inundabile. Dovadă a existenței lor stau adânciturile din pământ, în jurul cărora sunt dispuse gropi pentru provizii.

În interiorul fortificațiilor locuiau meșteșugarii (în special olari și fierari). Bogatele ornamente zoomorfe, vegetale sau geometrice, butonii și brâul alveolar sunt caracteristice vaselor de gătit dacice. Formele de „fructieră” (strachină cu picior înalt), respectiv opaiț în formă de ceașcă sunt cele mai cunoscute. Dacii trăiau în obști sătești, posedând în colectiv pământurile. Erau mari producători de cereale și buni crescători de vite. Foloseau plugul cu brăzdar și cuțit de fier încă din sec. III î.e.n. Practicau albinăritul și pescuitul și cultivau vița de vie (câțiva termeni legați de această ocupație, cum sunt butuc, strugure, curpen, ne-au rămas până astăzi). Rasa de cai foarte iuți ai geților era renumită, iar sarea gemă, folosită la conservarea peștelui și a cărnii, sau la argăsitul pieilor, făcea obiectul unui negoț bine organizat. Lemnul pădurilor transilvane era foarte căutat de greci pentru construcția corăbiilor, iar păcura pe care o extrăgeau din exploatări de suprafață era la mare căutare. Practicau comerțul la scară largă, inclusiv cu popoarele din Imperiul Roman și de la Răsărit.

Un alt domeniu pentru care erau vestiți era medicina. La Sarmizegetusa a fost descoperită o trusă medicală cu cenușă din vulcani mediteraneeni, folosită ca absorbant pentru răni, iar la Poiana s-a găsit până și un craniu cu urme de trepanație. Mai ales femeile dace aveau faimă de tămăduitoare, pricepute la descântat. Potrivit medicului antic grec Discoride, 35 de denumiri de plante medicinale folosite în antichitate proveneau din limba dacă.

O particularitate a cetăților dacice este faptul că nu aveau necropole, deși se pare că se practica atât înhumarea, cât și incinerarea. În apropiere s-au găsit numeroase obiecte din fier, în special unelte agricole, de uz casnic, decorative și bijuterii. Dacii erau vestiți pentru iscusința cu care prelucrau argintul. Aurul, deși prezent din abundență în Munții Apuseni, constituia monopol regal, fiind mai greu de găsit. Din păcate, atracția pe care o exercită artefactele asupra vânătorilor de comori este puternică, provocând braconajul arheologic. La înfierbântarea spiritelor au contribuit și legendele legate de o presupusă comoară dacică ascunsă de Decebal undeva pe lângă cetate.

Există două teorii legate de originea cuvântului „dac”. Prima este aceea potrivit căreia ar deriva din dáos, care se traduce prin „lup”, simbolul lor de pe stindard. A doua pretinde că ar avea la bază cuvântul daca, tradus prin „pumnal” sau „cuțit”.

Vestigiile rămase de pe urma lor sugerează înclinații războinice corelate cu un spirit profund religios. Oratorul și filosoful grec Dion Hrisostomos relatează că „puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmați” iar poetul latin Ovidius spunea despre tracii dobrogeni că trăiau „cu o mână pe armă, cu cealaltă pe plug”.

Vizitând locurile pe care ei le-au venerat, putem simți până astăzi energia pe care o emană. Nu puțini sunt cei care, din acest motiv, consideră județul Hunedoara ca fiind cel mai frumos județ din România.

Surse : CIMEC – Fortărețe dacice din Munții Orăștiei (Ministerul Culturii – Institutul de memorie Culturală); platforma digitală www.gohunedoara.com; site-ul https://cetateasarmizegetusa.ro, al Serviciului Public de Administrare a Monumentelor Istorice
Foto: wikimedia.org
Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa-Spania)

Nota Redacției:

Gabriela Căluțiu Sonnenberg este economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc din anul 2011.
A absolvit Academia de Studii Economice din București cu titlul de doctor în anul 2000. Distinsă cu numeroase premii pentru activitatea literară și pentru promovarea culturii române în străinătate, scrie în limbile română, germană și spaniolă pentru diverse publicații din Europa, Australia, America și Asia. Este afiliată Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Jurnaliștilor de Turism din România. Cea mai recentă carte apărută: „Vine Seninul”, vol. II, proză scurtă (Ed. Itaca, Dublin 2022).