După fiecare vizită în România îmi trebuie cam o săptămână până mă reconectez la cotidianul ”din afară”. Din inerție, continui să vibrez pe lungimi de undă autohtone, nu pentru că m-aș resimți după cine știe ce șoc, ci pentru că nu mă-ndur să abandonez numeroasele gânduri începute acolo. Căci în România încă mai experimentez febra cotidianului spumos, a orientării din mers și a continuei tatonări de alternative. Și, în ciuda lamentărilor precum că, pasămite, „ la noi nimic nu funcționează”, eu observ nu numai că totul merge, ci că o face într-un ritm accelerat.
În România mă trezesc aprobând lucruri pe care altundeva le-aș critica. Demonstratul împotriva unui guvern ales prin metode democratice, tăiatul porcului la marginea drumului, în văzul tuturor, aruncatul sloiurilor de gheață direct în stradă, iată doar câteva fapte care m-ar scandaliza în Germania sau Spania, dar care în România mi se par chiar simpatice. Ajung uneori nu doar să le tolerez, ci chiar să le vânez, gustându-le pe-ndelete. De pildă, mi-a făcut plăcere să frânez brusc, pentru a acorda prioritate unui șir de gâște perfect aliniate, conduse de un gâscan țanțoș și tacticos, cu moț țeapăn.
Tabloul acesta idilic, desprins parcă dintr-o felicitare de Crăciun, nu mă frapează așa de tare cum o face sonorul care l-a completat, venind din radioul de la bordul mașinii, unde se transmitea un interviu cu o artistă româncă, trăitoare în străinătate. Tema abordată era înlocuirea termenului „emigrație”, depășit și încărcat negativ, cu altul, modern și pozitiv: „mobilitate”. Cultura aceasta, pe care am captat-o în plan auditiv, s-a sincronizat perfect cu episodul rutier rural, pe l-am înregistrat pe filonul vizual. Învecinarea dintre rudimentar și rafinat nu m-a deranjat defel. Era doar aparent un antagonism, ceva tipic românesc!
În România suntem bombaradați necontenit cu stimuli contradictorii, care ne obligă să pendulăm între divin și anodin. Cultura din mass-media este fie extrem de prozaică, fie extrem de abstractă, superioară nivelului obișnuit din vest, unde ceva așa de profund nu se discută la radio. De fapt, așa ceva nu se prea discută deloc prin media din vest, lucru care tare mult îmi lipsește. Cultură care să se reverse asupra noastră din radioul mașinii!
Așa ceva necesită dezmeticire când vii dintr-o lume în care știrile se concentrează preponderent pe politica internațională, unde ți se recită zilnic cotele burselor ̶ cam la fel de neinteligibile ca și cotele apelor Dunării ce ne enervau antârț ̶ o lume în care transferurile din fotbal ocupă mai mult spațiu mediatic decât acordarea Premiului Nobel! Dacă în aeroportul Alicante panourile publicitare te încurajează să faci shopping în supermagazinele „El Corte Inglés”, în aeroportul sibian ești invitat să te cultivi, vizitând bisericile fortificate din Transilvania. Goana consumistă e aceeași în Vest și-n Est, dar subiectul consumului e altul.
Hotârâți parcă nu doar să mențină viu contactul cu civilizația, ci chiar să depășească nivelul de cultură „călduță” cu care suntem obișnuiți noi în occident, redactorii emisiunilor culturale românești par să fi încheiat între ei un pariu de genul „care dă mai mult”, supralicitându-se prin interviuri cu intelectuali stilați, reportaje de pe la evenimente excepționale, recenzii de cărți, toate extraordinare, avanpremiere pentru spectacole unice în lume, lansări pe care e inadmisibil să le ratezi, întruniri de personalități, tot una și una. Pentru că, din păcate, tentațiile pentru spirit sunt atât de numeroase încât nu le poți satisface pe toate, invariabil te vei simți vinovat. Și iarăși detectez un păcat al nației noastre: exagerarea.
Dar se poate exagera cu oferta culturală? Da, mai ales atunci când consumatorul le vrea pe toate, neavând peferințe clare pentru un domeniu mai limitat, cum ar fi numai filmul, sau numai literatura, sau numai muzica, sau numai teatrul (deci nu toate deodată).
Iată doar câteva dintre manifestările care m-au ispitit în România în luna februarie, anul curent:
Teatrul din Piatra Neamț și-a deschis porțile unui experiment teatral în premieră: la fiecare reprezentație se invită un actor care a mai jucat pe scena lui în trecut. E rugat să se adapteze din mers și să joace spontan, pe un scenariu cu care nu e familiarizat. După premiera soldată cu un succes extraordinar, primul invitat, Claudiu Bleonț, a mărturisit că în toată cariera sa de actor nu a avut o experiență mai grozavă decât aceasta. Ce m-aș fi dus și eu să-l văd!
La București, cam în același timp, Ioana Pârvulescu lansa cartea cu scrisorile mamei Monicăi Lovinescu către fiica ei disidentă. Scrisorile din închisoare ale unei mame care a preferat să stea în detenție pentru a nu accepta târgul murdar pe care i-l propuneau comuniștii, promițându-i libertatea în schimbul momirii în țară a Monicăi. Cum n-aș fi mers și eu la lansare!
La Sibiu era seară de balet: ”Ana Karenina”, în coregrafia lui Ioan Tugearu. Sau poate ar fi fost mai bine să mă duc la lansarea unui nou album al legendarei trupe RIFF? Abundență de concerte și de dialoguri culturale prin cafenelele literare sibiene! Concurs de ski alpin la Păltiniș! Sau mai bine o seară la pationoar? Cum rămâne cu meniurile de degustare în întâmpinarea anului 2019, când Zona Sibiului va fi Regiune Gastronomică Europeană? Sau pur și simplu o seară afară, cu cu un termos cu ceai, în mijlocul demonstranților echipați cu pancarte acoperite de sloganuri pline de umor acid la adresa guvernanților? Cum să te mai împarți?!
La TV, pe lângă reîntâlnirea cu Teleenciclopedia, m-au captivat multe filme bune, unele românești din filmoteca de aur, altele de dată mai recentă, premiate pe la festivaluri internaționale.
Pe programele regionale se transmit iarăși convorbiri în genul spiritualelor polemici cordiale de pe vremuri. La „Profesioniștii”, blânda, excelenta și distinsa Eugenia Vodă l-a avut ca invitat pe Nestor Rateș, fostul director al postului de radio Europa Liberă. Trecutul întunecat evocat acolo pare atât de neverosimil acum! Hmmm, de lins degetele și de reflectat, mai ales pentru cei care încă nu sunt convinși că țara a progresat de la comuniști încoace.
Până și reclamele de la TV insistă mai mult decât prin alte țări pe educație, sfătuindu-ne să consumăm responsabil, să sprijinim producătorii locali, să trăim sănătos, să facem mișcare, să vorbim și să scriem corect șamdp. Dacă înainte de a transmite un film cu conținut violent germanii se rezumă doar la o simplă precizare a limitei de vârstă, în România ni se spune exact la ce tip de violență vom fi expuși, precizându-se durata și gradul ei de intensitate.
Nu scap de obsesia că România pare a-și fi propus nu doar să se alinieze la vest, ci să-l depășească, apăsând cu năduf pe pedala civilizației și educației, aproape dădăcindu-ne. Sper numai să nu se-ajungă la o sensibilizare exagerată.
Cultură literară, teatrală, muzicală, cinematografică, gastronomică, de stradă, politică, sportivă, medicală, locală; o car, invariabil, cu mine, de-a curmezișul Europei. Ce e altfel la ea? E genul de hrană care-mi place mai mult decât cea occidentală, așa cum îmi place gustul mâncării de la mama, de-acasă.
Nicăieri în lume, în afară de România, nu mi s-a întâmplat însă să găsesc radioul mașinii închiriate la sosire fixat pe postul de radio Cultural. Și niciunde n-am mai văzut protest politic sub forma unui rendevous en massse în Piața Mare, cu un scaun pliant la subsuoară și cu o carte educativă în mână, spre a citi în liniște, alături de alți protestatari echipați cu același gen de „arme”.
Și ce fac eu, în replică? La plecare îmi pun în bagaj brânză de burduf, slănină, cârnați și țuică de prună, toate direct de la producător și multe, multe cărți, reviste, albume, pliante, CD-uri, DVD-uri, calendare, pliante, cărți poștale etc. Într-un cuvânt: hrană.
Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Redactor OR