Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Al nostru steag

Mereu mi-a fost greu să țin minte ordinea în care sunt dispuse pe steagul României cele trei culori. Ce era la catarg, roșul, sau albastrul? Ca să-mi fie mai ușor, mi-am imaginat că albastrul cerului ar sta legat de lance. Nu știu de ce, situația aceasta m-a incomodat. Când se întâmplă să văd culorile patriei fluturând în vânt, îmi lasă impresia că însuși cerul, mai precis libertatea pe care o simbolizează, ar fi restricționate, neputându-se desfășura în voie. La fel, roșul mi se pare și el plasat la loc nepotrivit, „flotând”, cum zic specialiștii, adică risipindu-se fără rost (zic eu) la capătul opus.

Ce-i drept, de sânge vărsat fără noimă n-am dus noi lipsă de-a lungul istoriei. Să ne fi fost oare steagul un semn sau o prevestire? Totuși, eu sunt de părere că ar fi fost mai bine dacă în locul albastrului ar fi stat roșul fixat la hampă, pe post de ancoră statornică, liant la baza trăiniciei noastre, sângele strămoșilor. Despre galbenul ogoarelor, n-am nimic de zis. Între cer și pământ mi se pare amplasat numai bine, gata să hrănească idealurile și iluziile noastre, plecăm de la glie, trecem prin sacrificiu, și ne întindem spre cer, ca spicele. Pâinea noastră cea de toate zilele, dea Domnul să crească liberă!

O să-mi spuneți că e inutil și copilăros să ne ocupăm cu astfel de speculații. Ba chiar periculos, căci s-ar putea interpreta ca blasfemie. Dar puține au rămas lucrurile care nu suportă comentarii în ziua de astăzi. Eu zic așa: câtă vreme există specialiști care se dedică heraldicii și vexilogiei, relației dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs, nici „sfântul steag” nu poate să rămână un subiect tabuizat. Mă încumet așadar să constat că, așa cum bine ne-am obișnuit să spunem, mesajul steagului nostru este fără echivoc: pe el stă scris UNIRE.

Pare de la sine înțeles ca un steag să transmită o astfel de idee. Cu toate acestea, nu toate țările au aceleași idealuri cu noi. Măcar între țările cu steaguri asemănătoare ne-am putea aștepta să găsim înrudiri, dar lucrurile nu stau deloc așa. Țin minte cum, în copilărie, îmi plăcea să cred că am avea multe lucruri în comun cu frații noștri francezi, pentru că steagul lor diferă de al nostru doar printr-o culoare, dar în locul galbenului ogoarelor, ei arborează albul egalității din lozinca „Liberté, Egalité, Fraternité”.

Ca să nu mai vorbim despre steagul Ciadului, care e aproape identic cu al nostru, dar culorile lui simbolizează cu totul alte lucruri (galbenul speranței, roșul gliei africane și albastrul cerului pe care, iată, totuși, îl avem în comun)?! Întâmplarea face ca și steagul Andorrei să semene leit cu al nostru, cu deosebirea că s-a format din combinația celui spaniol (roșu și galben) cu cel francez, de la care a luat albastrul. Surprinzător este faptul că mesajul îndepărtatei Andorre seamănă cu al nostru („Forță prin unitate”).

Se pare însă că până și steagul roșu-galben-roșu al Spaniei ar fi avut cândva o dungă de albastru-violet, dar s-a renunțat la ea din motive practice, adică din lipsă de pigmenți adecvați. Rohigualda  actuală (de la roșul rojo și galbenul extras din planta gualda) ne confirmă astfel doar o jumătate de frăție de … sânge. Da, sânge zic, la propriu și la figurat, chiar dacă pe steagul spaniol nu provine din venele vitejilor, ci de prin sacrificări ritualice crude în lupte taurine: potrivit legendei, domnitorul pasionat de coride ar fi dat ordin să i se aducă o cupă cu sânge proaspăt de taur, pe care l-ar fi răsturnat pe pânza galbenă, care simboliza fertilitatea ogoarelor iberice. Și iată, din nou, cum aurul grâului carpato-dunărean-pontic are un pendant tocmai la celălalt capăt al continentului.

Cine s-a eliberat de sub jugul colonial păstrează adesea pe steag un element care face trimitere la stăpânii din trecut. Stranie tentă de autoflagelare, aș spune eu, dar poate numai mie mi se întâmplă să o interpretez așa. Bucuria victoriei și întunericul ocupației, de exemplu, se alătură umăr la umăr, negru pe … auriu în stindardul german. De altfel nemții folosesc o sintagmă grăitoare, când vor să spună că își declară ferm o convingere: „Farbe bekennen” spun ei, adică „îți revelezi culoarea”.

Steagul românesc este, fără putință de tăgadă, o instituție, un bun care s-a format pe parcursul unei decantări îndelungate. Alte state, cum e Canada, și l-au ales deliberat. Nu sunt sigură dacă am înțeles de ce cele două oceane care încadrează albul gheții pe steagul canadian sunt roșii, dar simpatizez cu frunza de arțar. Noi românii, frați cu codrul, nutrim o îndreptățită smerenie față cu natura. În fapt, ne putem descoperi suprapuneri cu mai toate popoarele lumii, dacă avem răbdarea și bunăvoința de a le căuta.

Dar, în fond, ce este un popor? Definiția n-ar trebui să creeze probleme, orice copil de școală poate răspunde acestei întrebări. Așa să fie oare? Doar la prima vedere, căci nu putem miza nici pe criteriul geografic, nici pe cel istoric, nici politic, religios sau lingvistic. Nimic nu trece proba definitiv. Avem popoare răspândite prin mai multe state, există state cu mai multe limbi oficiale, sunt religii tolerate concomitent și paralel, guvernanții pot fi unici sau multipli, liberi aleși sau stabiliți pe căi genealogice, administratorii se pot concentra într-o capitală sau răsfira pe entități federale etc. Nici religia nu este proprie unui popor sau altuia.

Și invers, o limbă poate servi drept  „patrie” mai mult decât unui sigur popor (vezi engleza, spaniola, germana etc.). Aceasta nu le împiedică să o considere un bun cultural propriu, dar nici să aibă neînțelegeri între ele, deși stăpânesc perfect toate nuanțele aceluiași grai. Criteriul geografic, așadar, nu se verifică nici el. Avem, conaționali de-o parte și de alta a granițelor și comunități izolate prin diverse enclave.

Spinoasă, problema națională scapă oricăror eforturi de definire, încăpățânându-se să ne dea de lucru, ba chiar motivând războaie absurde. În schimb, puține lucruri sunt atât de clare și fără echivoc cum este steagul unei națiuni, al unui popor. Binele și răul, realitatea și ficțiunea, albul și negrul, curcubeiele se împletesc pe pânzele care fac să tresalte inimi, atunci când se înalță pe la festivități oficiale sau competiții sportive.

Istorie și legendă se îmbină cu nuanțele stindardelor noastre, impecabil drapate prin spatele diriguitorilor așezați la masa tratativelor, sau atunci când susțin discursuri oficiale. Drapelul unei țări ne poate vorbi mai mult decât o mie de cuvinte, dacă știm să-i descifrăm mesajul. Un singur lucru nu ne poate spune: cine suntem în inima noastră. Cu ce rămânem? Cu steaguri fluturând sub același cer idealizat, întotdeauna albastru.

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa-Spania)
Articol publicat în ediția Occidentul Românesc a lunii iulie 2023.

Nota Redacției:

Gabriela Căluțiu Sonnenberg este economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. A absolvit Academia de Studii Economice din București cu titlul de doctor în anul 2000. Distinsă cu numeroase premii pentru activitatea literară și pentru promovarea culturii române în străinătate, scrie în limbile română, germană și spaniolă pentru diverse publicații din Europa, Australia, America și Asia. Este afiliată Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Jurnaliștilor de Turism din România. Cea mai recentă carte apărută: „Vine Seninul”, vol. II, proză scurtă (Ed. Itaca, Dublin 2022). Scrie la „Occidentul Românesc” din anul 2011!