„Fac parte din contingentul de sași „vânduți” de Ceaușescu Germaniei”

„Confruntarea din fiecare zi cu pânza albă este necesitatea mea naturală de bază, iar procesul creativ este adevărata atracție a muncii mele, un farmec care mă va însoți până la moarte” (Michael Lassel – Germania).

Ani Bradea: Sunteți al doilea intervievat al meu care a părăsit România în timpul regimului comunist. Mă bucur să am ocazia de a afla mai multe, prin această nouă discuție, despre dificultățile întâmpinate de cei care au hotărât să emigreze într-o perioadă atât de puțin prielnică unor inițiative de acest fel. Vă rog, pentru început, să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră, pentru a putea pătrunde apoi în miezul temei despre care vom discuta în cele ce urmează.

Michael Lassel: Mă numesc Michael Lassel. În Logig, satul transilvănean în care m-am născut în anul 1948, purtau mai mulți numele de Lassel. Eu sunt Michael, fiul lui Mihai Lassel, zis „Boldașu”. Al doilea din șase băieți ai tatălui meu, sunt singurul devenit pictor, ocupație care m-a atras de când eram mic copil. Acum, trecut de vârsta de 70 de ani, pot să spun că decizia de a deveni pictor a fost cea mai influentă în viața mea. Ea m-a călăuzit permanent, aducându-mă în Germania, unde am emigrat în anul 1986 împreună cu familia, și purtându-mă în numeroase metropole ale lumii, cu expozițiile pe care le-am avut în decursul anilor trecuți. Am rămas orfan de mamă la vârsta de șase luni, poate de aceea am devenit un copil ciudat. Mi-am făurit o lume aparte, trăind în adevărul meu propriu în care mi-am urmărit libertatea interioară. Pot să afirm că am petrecut o copilărie și o tinerețe fericite. Problemele au început cam prin anii ˈ80, când am constatat o tot mai mare neconcordanță între lumea exterioară și viața mea interioară. Lipsa materialelor de lucru și a literaturii de specialitate (în profesia mea), precum și greutățile legate de organizarea expozițiilor în străinătate m-au convins că România nu mai este locul potrivit pentru mine.

Ani Bradea: Mi-a plăcut foarte mult prezentarea, într-un fel tradițională, pe care v-ați făcut-o: „Eu sunt Michael, fiul lui Mihai Lassel, zis „Boldașu.”  Spuneți-mi, vă rog, cum ați reușit să plecați din România comunistă? Cât de greu a fost să obțineți documentele necesare?

Michael Lassel: Aflasem că în județul Bistrița-Năsăud s-a înlesnit eliberarea vizelor de ieșire definitivă din țară pentru cetățenii de etnie germană. Întâmplarea a făcut ca Oficiul Județean de Turism din Bistrița tocmai să fi anunțat un concurs pentru ocuparea postului de grafician și m-am decis să-mi încerc norocul. Pe atunci făceam multă grafică, în consecință m-am prezentat la concurs cu un afiș. La câteva ore după depunerea lucrărilor am fost chemat la director pentru a mi se comunica rezultatul. Într-un birou impozant m-a întâmpinat domnul Alexandru Misiuga, anunțându-mă pe un ton jovial că am fost desemnat câștigătorul concursului. Acest om, care m-a cucerit de la prima vedere, nu numai datorită asemănării sale frapante cu Goethe, avea să devină, pe parcursul anilor petrecuți în Bistrița, un mentor generos și, la urma urmelor, un bun prieten. Alexandru Misiuga, o legendă a Bistriței, un înverșunat al rigorii, dar de un profesionalism desăvârșit, m-a implicat în realizarea marelui său vis, hotelul „Dracula”, unde am realizat, la cererea sa, lucrări de decorație interioară, fresce, precum și lucrări de ulei pe pânză. Din câte am aflat, unele dintre ele dăinuie și azi. Îmi pusese la dispoziție un atelier în hotelul „Coroana de Aur”, unde de altfel am și locuit un timp până am obținut o locuință în Bistrița, având astfel prilejul să întâlnesc acolo oameni remarcabili din țară și din străinătate. Aceste întâlniri au recompensat greutățile și lipsurile pe care le-am avut de îndurat cu toții în viața cotidiană, făcând să treacă mai ușor cei aproape patru ani de așteptare până la acordarea vizei de plecare din tară. În zorii zilei de sâmbătă, 26 aprilie 1986, am urcat în tren cu destinația Nürnberg, lăsând în urmă o țară jalnică, în catastrofă, nebănuind că la sosirea în vest prima știre pe care o vom afla va fi tot despre un dezastru: Cernobîl. Sfârșitul de săptămână m-a prins pe un peron de gară. Fără un ban în buzunar, de mână cu fiul meu de zece ani, și soția mea, care o ținea pe Trinchen (cățelușa noastră) de zgardă, am pornit la drum cărând după noi cele două valize în care ne-am îngrămădit puținul ce ne-a fost permis să luăm cu noi. De luni, începeam o viață nouă.

Ani Bradea: Aveați rude în străinătate? Știați spre ce vă îndreptați, aveați stabilite minimele condiții ale existenței de după emigrare?

Michael Lassel: Da, aveam, dar intenția mea de a trăi din artă și pentru artă nu a fost împărtășită nici de familia mea din România și nici de rudele din Germania. Așa că am ales să mă stabilesc în Nürnberg, unde cunoșteam două nume: Dürer și Ammon. Bunicul meu a fost negustor de cai. Iubirea pentru aceste creaturi nobile am moștenit-o de la el. Bóxerul m-a cucerit cu asemănarea, nu numai fizică, pe care o are cu acest animal grațios, iar eu am devenit cu timpul un chinolog pasionat. De doamna Irmgard Ammon citisem în revistele de specialitate pe care le mai primeam la expozițiile canine. Era crescătoarea cea mai apreciată a timpului și am contactat-o îndată ce a fost posibil. Prin dânsa am devenit membru al Clubului de Bóxer din Nürnberg, am înființat canișa „von Siebenbürgen”, și am avut bucuria să particip la expoziții cu câini proveniți din propria-mi canișă. După obținerea actelor de cetățenie am luat un credit de la bancă, am închiriat un apartament și m-am pus pe treabă. Ziua lucram ca grafician pentru o firmă de heraldică, seara și noaptea pictam. Când îmi permitea timpul, vizitam galeriile de artă, mai ales Muzeul Național German din Nürnberg, pentru a-i vedea, în sfârșit, cu ochii mei pe marii maeștri: Rembrandt, Rubens, Dürer. Oricât de mari mi-ar fi fost aspirațiile pe atunci, tot nu aș fi îndrăznit să-mi închipui că am să ajung să fiu numit într-o suflare cu Dürer, așa cum s-a întâmplat în cartea „Dürer und die offenen Türen” („Dürer și ușile deschise”) sau chiar mai mult, că lucrările mele să fie prezentate alături de Dürer, Rembrandt, Rubens, în aceeași expoziție, așa cum s-a petrecut în 2008/2009 când British Museum din Londra a organizat expoziția „BabylonMyth and Reality”.

Ani Bradea: Ce carte este aceasta pe care o amintiți și ce înseamnă că, în paginile ei, ați fost „numit într-o suflare cu Dürer”, după cum spuneți?

Michael Lassel: M-am referit la cartea „A nyitott ajtók és Dürer und die offenen Türen“, apărută în 2008 la Gyula. În stema familiei Dürer există o ușă deschisă. Puțini îi cunosc semnificația. Povestea acestei familii începe în satul maghiar Ajtó, în apropierea orașului  Gyula, nu departe de Oradea. Cuvântul maghiar „ajtó” înseamnă ușă (în germana Tür), unele variante regăsindu-se în numele de familie Dürer. Türer s-a semnat tatăl lui Dürer, stema sa, ca și sigiliul de călătorie, reprezentând o ușă deschisă. Cu ocazia aniversarii a 480 de ani de la moartea lui Dürer, orașele Nürnberg și Gyula au editat, în anul 2008, o carte în care sunt prezentat și eu, ca un urmaș al lui Dürer, plecat din est și sosit în vest prin ușile deschise ale primitorului oraș Nürnberg.

Ani Bradea: Frumoasă întâmplare în viața dumneavoastră de artist, dar vom reveni, puțin mai târziu, să vorbim despre felul în care v-ați construit cariera și viața acolo în străinătate. Până atunci, vă rog să ne întoarcem puțin la perioada de dinainte de a pleca din România. Spuneați că ați reușit să obțineți o viză de emigrare, pe care ați așteptat-o aproape patru ani. În această perioadă ați avut probleme cu autoritățile comuniste, au fost anumite acțiuni de intimidare, sau menite să vă convingă să renunțați la a mai pleca din țară?

Aveați susținere totală din partea familiei? Fiul dvs., în vârstă de zece ani la momentul în care ați emigrat, după cum ați povestit, care avea, cu siguranță, prieteni aici, colegi de școală, precum și soția dvs., vă împărtășeau ei întru totul această dorință?

Michael Lassel: La 20 de ani de la sfârșitul misiunii sale, Heinz Günther Hüsch a dezvăluit opiniei publice informațiile despre negocierile sale cu România pentru repatrierea sașilor. Acordul prevedea ca România să permită anual unui număr de 3.000 de sași să părăsească țara, Germania plătind pentru fiecare cetățean o anumită sumă. Și eu fac parte din contingentul de sași „vânduți” de Ceaușescu Germaniei. Suma plătită se stabilea în funcție de calificarea profesională și varia între 1.700 și 10.000 de mărci. Prin anii ˈ80, economia României era într-o situație extrem de fragilă, poate că și din această cauză nu s-au exercitat presiuni asupra mea pentru a-mi schimba intenția de a pleca din țară. După primirea aprobării, au trecut încă nouă luni până am obținut numărul de intrare în Germania, așa numitul „RU-Nummer”. A fost o perioadă foarte grea pentru noi. Am fost concediați, eu și soția mea, am fost obligați să predăm locuința, băiatul nostru nu a mai fost înscris la școală, am rămas fără asigurare medicală și am fost declarați fără cetățenie. Renunțarea la cetățenie a fost obligatorie și ne-a costat câte 3.000 de lei de persoană. Am fost șicanați la predarea locuinței, cerându-ni-se o plată de restanță nejustificată de 3.500 de lei. Am primit și o amendă de 800 de lei de la Sanepid, pe motiv că s-a găsit pe jos, lângă containerul de gunoi, o scrisoare cu adresa mea. Toate aceste șicane ne-au unit ca familie și ne-au înlesnit ruperea de România. Nici unul dintre  noi trei nu a avut vreo clipă  îndoieli că plecarea este cea mai înțeleaptă decizie.

Ani Bradea: Cred că istoria se scrie și cu detalii, chiar dacă specialiștii judecă întâmplările la scară mare. Informațiile pe care tocmai mi le-ați oferit completează interesant o pagină din trecutul României. O pagină despre care toți știm câte ceva, dar doar cei care au fost implicați direct pot spune cu adevărat cum s-au întâmplat lucrurile. În țară v-au rămas restul rudelor, părinți, frați, probabil. Ați menținut legătura cu ei? Au avut ei posibilitatea aceasta, din interiorul unui regim opresiv, cum a fost comunismul?

Michael Lassel: Ne-am luat rămas bun de la rude, prieteni și colegi, neștiind dacă despărțirea va fi pentru timp îndelungat sau poate chiar pentru totdeauna. Ca un fel de autoapărare, cred, ne-am despărțit de ei în fiecare zi câte un pic, în decursul celor patru ani de așteptare a vizei de plecare. Motivația noastră interioară de a trăi și de a supraviețui în acele condiții aspre, a fost alta decât cea a lor, fapt ce ne-a îndepărtat unii de alții în pofida apropierii fizice. Despărțirea geografică a accentuat doar și mai mult distanța dintre noi. Unele legături s-au rupt definitiv, altele au rămas la fel de vii ca acum 30 de ani. La început am scris multe scrisori, relatând euforic despre trăirile noastre inedite în vest. Cu timpul însă am realizat că mulți dintre ei nu doreau acest lucru. Chiar ni s-a transmis, pe căi indirecte, că ar fi mai bine să încetăm corespondența. Bineînțeles că le-am respectat dorința, nedorind să dăunăm nimănui în vreun fel sau altul. Din păcate, multe dintre aceste legături nu s-au mai reînnodat după 1989.

Ani Bradea: Cum s-a văzut din străinătate căderea regimului comunist din România? Cum ați trăit dumneavoastră această veste, în decembrie 1989, având în vedere că se întâmpla la mai puțin de patru ani de când ați plecat? V-ați gândit, în acel moment, că ați putea să vă întoarceți în țară?

Michael Lassel: În seara zilei de 15 decembrie 1989, am pornit cu familia spre România, dorind să-mi sărbătoresc acolo ziua de naștere. Dimineața următoare am oprit în Ungaria, să bem o cafea la un prieten chinolog, care locuiește lângă Budapesta. Acolo am aflat că granițele spre România au fost închise și am decis să rămânem, urmărind la televizor și la radio desfășurarea evenimentelor. În 17 decembrie 1989, Radio Budapesta relata despre o demonstrație, care s-a transformat într-un protest anti Ceaușescu. Evenimentele s-au precipitat, culminând cu execuția soților Ceaușescu. Acele zile dramatice din istoria României le-am petrecut cu ochii pe ecran și oamenilor închiși înăuntrul granițelor țării, dar fericit că am trăit ceea ce nu sperasem să ajung a trăi: sfârșitul regimului Ceaușescu. Evenimentele din 1989, văzute retrospectiv, își au rădăcinile, cred eu, în diferitele experiențe pre-revoluționare. Așa de exemplu răscoala populară din RDG, în 17 iunie 1953, revolta poloneză din octombrie și rebeliunea maghiară din 1956, primăvara de la Praga din 1968 și mișcarea sindicală poloneză din 1981. Politica lui Gorbaciov, care se rupsese de doctrina lui Brejnev, a înlesnit într-adevăr mișcările subversive, dar motorul schimbărilor a fost dorința de independență a popoarelor. Ea a dus la declanșarea, ca o reacție în lanț, a revoluțiilor, care în ciuda asemănărilor în cauze, sunt amestecate cu diferențe în trăsături, istorie și rezultate: în Polonia a avut loc  o revoluție îndelungată, în Ungaria una rapidă și liniștită, în  RDG una ordonată, în Cehoslovacia o revoluție blândă, iar în România o revoluție tardivă și violentă. 1989 a fost un an de cumpănă nu numai pentru întreaga Europă dar și pentru mine personal: tocmai descoperisem drumul spre Paris. O întoarcere în România nici nu intra în discuție.

Ani Bradea: Ce vreți să spuneți prin afirmația: „tocmai descoperisem drumul spre Paris”?

Michael Lassel: De când mă știu m-au interesat texturile și umbrele profunde ale realității. Ca tânăr artist am pictat întâi abstract, apoi suprarealist, dar am simțit întotdeauna dorința de a aduce pictura mea într-o formă tridimensională. După primii ani de tatonări prin galeriile germane, am hotărât să-mi iau inima în dinți și să bat la marile porți ale artei în centrul Parisului, și anume la „Salonul de toamnă”,  fondat în 1903 cu participarea lui Paul Cézanne și a lui Auguste Renoir. Prima expoziție a avut loc în Petit Palais, mutându-se din 1904 în Grand Palais, unde se organizează și acum, în fiecare toamnă. Renumitul salon își deschide porțile anual, în lunile octombrie/noiembrie, prezentând publicului interesat tendințele internaționale în pictura contemporană. De-a lungul timpului au expus aici nume sonore precum Matisse, Signac, Paul Cézanne, Paul Gauguin, Guillaume Appollinaire, Robert Delaunay,  Fernand Léger, Marc Chagall, Amedeo Modigliani și Georges Braque. A fost considerat unul dintre cele mai importante locuri de întâlnire pentru lumea artei de avangardă și rămâne una dintre cele mai prestigioase saloane pentru arta contemporană. În anul 1993, Editura „Arts et images du monde” a publicat istoria acestei ilustre societăți, al cărui membru am avut onoarea să devin din anul 1990. Astfel, în volumul „Quand l’Art du XXe siècle est conçu par des inconnus L’histoire du Salon d’Automme, de 1903 à nos jours”, scris de Barrer, P.-F., am avut bucuria să-mi văd numele pe lista acestor nume eminente. Prima  mea participare la acest salon a fost în anul 1989.  Atunci am avut primul contact cu artiștii grupului francez Trompe-l’oeil / Réalité , format în jurul lui Pierre Gilou. A fost un moment copleșitor în care am simțit că am ajuns la destinație, că mi-am găsit limbajul artistic propriu. M-am întors acasă și m-am închis în atelier, muncind din zori până noaptea târziu. Eu mereu am muncit. Termenul „artist” este oarecum complex în opinia mea. Eu cred că arta este o decizie și un stil de viață, desigur, dar în primul rând  este o chemare. De fapt, nu mă simt deloc ca un „artist adevărat”, ci mai degrabă ca un lucrător care caută calea lui de a supraviețui în această lume. Un artist nu este diferit de cineva care coace pâine, sau de un cizmar, de pildă. Confruntarea din fiecare zi cu pânza albă este necesitatea mea naturală de bază, iar procesul creativ este adevărata atracție a muncii mele, un farmec care mă va însoți până la moarte.

Ani Bradea: Vorbiți atât de pasional, aș spune, despre munca dumneavoastră, despre rezultatele ei, care, iată, au devenit cunoscute în toată lumea, încât nu-mi rămâne decât să constat că sunteți un artist împlinit, al cărui destin a fost construit pas cu pas, ca un plan stabilit și urmat apoi în cele mai mici detalii. Ce turnură credeți că ar fi avut lucrurile, ce evoluție ați fi avut, profesional vorbind, desigur, dacă ați fi rămas în România? Mai exact, dacă nu ați fi reușit să plecați în perioada aceea, de dinainte de 1989.

Michael Lassel: Mintea mea refuză să construiască orice scenariu în acest sens. În momentul în care am hotărât să plec, am pus punct vieții mele în România, simțind că acolo mi s-au închis drumurile. Ca elev, cu prilejul unei excursii la mănăstirile din Moldova, am avut ocazia să admir albastrul de Voroneț. Dacă ai văzut odată acest albastru cu ochii tăi, nu te va mai satisface albastrul de Voroneț al nici unei reproduceri. Dacă nu reușeam să văd vermillonul lui Grünewald, albastrul limpede al lui Vermeer sau van Eyck, profundul seinna-maron al lui Rembrandt sau legendarul verde rusesc, cu care Albrecht Dürer și-a colorat gravurile, cred că aș fi murit de dorul lor.

Ani Bradea: Se spune mereu, mai ales la noi în țară, că artiștii sunt lipsiți de posibilități financiare, că nu reușesc să vândă, că nu există piață pentru arta lor. Poate de aceea cei mai mulți dintre ei sunt boemi, supraviețuind cu greu uneori. Ce credeți că ar trebui să facă un artist pentru a se putea întreține din munca lui? Ce părere aveți despre compromisuri, acele abateri de la drumul ales pentru a realiza ceva comercial, ceva ce poate fi mai ușor valorificat?

Michael Lassel: Cred că nici o altă profesie nu este atât de greșit înțeleasă și, în același timp atât de mistificată, ca aceea de artist. Că un artist este o persoană sensibilă ce își urmărește abilitățile și înclinațiile înnăscute, este cu siguranță adevărat. Dar acest lucru este valabil și în cazul celorlalte profesii, fără a se face, totuși, atâta mistificare. Decizia de a deveni artist este ca și alegerea carierei de inginer, medic sau învățător. Și în aceste meserii există oameni care nu știu să-și organizeze finanțele. Dar asta din cauză că nimeni nu i-a învățat acest lucru. Așadar, ar trebui mai degrabă revizuit sistemul nostru educațional. Eu personal sunt adânc recunoscător profesorilor mei pentru pregătirea temeinică de care am avut parte. Ea mi-a dat siguranța că voi reuși pe calea mea. Fără compromisuri, deoarece compromisurile se fac în politică, dar nu în artă.

Ani Bradea: Cine au fost profesorii dvs.? Ce nume aveți în minte atunci când vorbiți despre recunoștință?

Michael Lassel: Incze István, Piskolti Gábor sau Barabás István în anii petrecuți la Liceul de Artă din Târgu Mureș, Ion Sălișteanu la București, dar mai ales timpul petrecut vara în atelierul maestrului Baba m-au marcat indiscutabil. De la ei am învățat să fiu un comunicator bun, capabil să-mi exprim punctul de vedere personal într-un mod care poate fi înțeles de către alții. Lor le sunt recunoscător că m-au obișnuit să fiu receptiv dar și reflectiv, să-mi asum riscuri și să nu mă tem de schimbări radicale. Nici unul dintre ei nu mi-a spus vreodată că scopul unui artist este să atingă un anumit stil. A avea un stil propriu este, câteodată, o închisoare. Ceea ce oamenii numesc un stil este de fapt rezultatul multor parametri, precum deciziile artistice, condițiile politice și economice, interesul personal. Un stil se formează în timp.

Ani Bradea: Munciți de o viață, asta am înțeles din discuția noastră, și ați cunoscut succesul după stabilirea în Germania. Unde sunt lucrările dvs. acum? Unde au ajuns ele?

Michael Lassel: Lucrările mele sunt împrăștiate în muzee sau colecții particulare din toată lumea: în România, (Palatul Bruckenthal din Sibiu), în Tokio (Bunkamura Muzeum), prin Anglia (Tate Gallery), America și Europa.

Ani Bradea: Într-o simplă căutare a numelui dvs. pe internet, apare informația conform căreia ați fost supranumit Salvador Dali al Germaniei. Când și de ce s-a făcut această afirmație?

Michael Lassel: Asta este o găselniță a criticilor de artă, căreia eu nu i-am iscodit proveniența.

Ani Bradea: Obișnuiesc, la finalul discuțiilor cu intervievații mei, să-i întreb dacă mai văd posibilă întoarcerea în țară, dacă undeva, în planurile lor de viitor, există această variantă. În cazul dvs. este evidentă inutilitatea unei asemenea întrebări. Așa că am să vă întreb altceva. Și anume: care este imaginea păstrată, nu pe o pânză, ci în amintirea dvs., cu titlul România? Când vă gândiți la țara de unde ați plecat, care este prima amintire care vă vine în minte?

Michael Lassel: Adesea sunt întâmplări aparent neînsemnate cele care ne însoțesc cu îndărătnicie o viață întreagă. Uite, de exemplu, o secvență cu mine, mergând la școală într-o dimineață însorită de mai. Cer albastru, păsări și în aerul răcoros un miros de iarbă proaspăt cosită. Un miros volatil, ce mi s-a cuibărit adânc în memorie. O amintire ce persistă în mine, ca o relicvă a vremii în care eram fericit fără motiv.

Autor: Ani Bradea – Revista de Cultură Tribuna din Cluj-NapocaText publicat în Revista de Cultură Tribuna, nr. 407/16-31 august 2019, (Colaborator al Occidentului Românesc).

Ani Bradea: Atunci când am început „călătoria” mea prin lume, în căutare de români care au reușit să-și facă un rost printre străini, să biruiască în lupta cu prejudecățile, de tot felul, ba chiar să se impună, uneori, în societățile din care au ajuns să facă parte, nu m-am gândit că voi întâlni personaje atât de interesante. Pentru că o carte, ce stă gata să se împlinească, această carte a lor, a celor ce au răspuns întrebărilor mele, este, aș putea spune, un roman (un roman al exilului românesc), cu multe personaje și toate principale. Pe unul dintre ele (următorul din seria celor prezentate deja) îl puteți cunoaște din rândurile care urmează. O simplă căutare a numelui său pe Google, vă va lămuri foarte bine, dar asta doar în ceea ce privește artistul, foarte cunoscut în toată lumea. Pe el, omul, cu experiența sa de emigrant, îl veți descoperi în acest interviu, diferit de altele, multe, pe care le-a dat în cariera sa artistică de succes.

România și oamenii săi din lume (IX)

 

Citește și