În fața acestor mărturii, rămâne întrebarea: va continua DRP să-și joace teatrul ipocriziei, sau va asculta în sfârșit diaspora reală, cea care muncește, creează și reprezintă România cu demnitate peste hotare?
În ultimele săptămâni, dezvăluirile despre direcționarea fondurilor publice destinate diasporei au lăsat în urmă un gust amar și o întrebare apăsătoare: cine mai crede astăzi în bunele intenții ale Departamentului pentru Românii de Pretutindeni (DRP)?
Dincolo de articole, statistici și investigații jurnalistice, mărturiile directe rămân cele mai puternice. Recent, am primit la redacția Occidentului Românesc o scrisoare semnată de Oana Moșniagu, jurnalistă stabilită la Madrid. Rândurile ei, născute din neputință dar și din speranță, surprind perfect realitatea cu care s-au confruntat mulți români din străinătate: aceea a unui sistem administrativ care vorbește în numele diasporei, dar nu îi ascultă vocea.
Oana povestește cum un proiect editorial menit să promoveze literatura română în Spania a fost respins pe motiv că… nu era scris în română. În schimb, fondurile DRP s-au îndreptat cu generozitate către parohii, pentru achiziții imobiliare. Întrebarea ei, amar-ironica, este una care ar trebui să ne zguduie pe toți: „Oare nu este Dumnezeu pretutindeni? Sau Atotputernicul se teme să intre prin efracție dacă biserica nu are titlu de proprietate?”
Această revoltă nu este singulară. Ea rezonează cu multe voci care, de ani buni, observă cum diaspora a fost redusă la două clișee: forță de muncă ieftină și public electoral. În loc să sprijine proiecte culturale, educaționale, jurnalistice sau sociale care ar putea să ne facă vizibili în fața lumii, DRP a preferat să alimenteze cu bani o infrastructură imobiliară sub pretext religios.
Scrisoarea Oanei merge mai departe și reamintește ceea ce oficialii par să fi uitat: diaspora nu înseamnă instituții, partide sau biserici. Diaspora suntem noi, oamenii concreți care am plecat „de foame”, de șanse, de resurse, de cunoaștere, uneori chiar de pâinea zilnică. Am plecat rupându-ne în două, în patru, în zece bucăți, dar cu rădăcinile adânc înfipte în pământul României. Și oriunde am fi, aceste rădăcini nu se smulg.
Dincolo de ironia amară, textul Oanei este o lecție de demnitate. Ea, fără un cent din partea DRP, a tradus și publicat în spaniolă șase autori români necunoscuți acolo, făcând din literatură o punte între culturi. A reușit să vorbească lumii despre România „dincolo de câmpurile de căpșuni”. Aceasta este adevărata promovare culturală, făcută cu sacrificiu personal, nu cu bani publici sifonați.
Tonul scrisorii se încheie dur, aproape biblic: „Păziți-vă de prooroci mincinoși, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7:15). Un avertisment care nu mai poate fi ignorat. În fața acestor mărturii, rămâne întrebarea: va continua DRP să-și joace teatrul ipocriziei, sau va asculta în sfârșit diaspora reală, cea care muncește, creează și reprezintă România cu demnitate peste hotare?
Poate că răspunsul va întârzia, dar un lucru e sigur: adevărul a ieșit la iveală. Iar diaspora, deși frântă de drumuri și sacrificii, nu mai poate fi redusă la tăcere.
Scrisoarea Oanei Moșniagu
«Câteva gânduri de la o „româncă de pretutindeni”
Citesc tot mai des în presă articole despre unde au ajuns fondurile DRP. Nu mă ia prin surprindere, pentru că descoperisem asta mai demult, dar mă bucur să văd că, în sfârșit, află și restul lumii.
Știam pentru că, la una dintre sesiunile anuale trecute, am depus cu multă speranță un proiect editorial care prevedea traducerea și promovarea în Spania a autorilor români și a culturii noastre. Scopul meu era să le ofer românilor din Spania o carte de vizită la îndemână, sub formă de carte, și, de asemenea, să contribui și eu la efortul celor care lucrau deja pentru a face cunoscută cultura noastră și la îmbunătățirea imaginii României peste hotare.
Proiectul mi-a fost însă respins cu un răspuns sec: trebuia să fie în limba română. Cum putem promova imaginea României în străinătate dacă nu vorbim pe limba lor? Într-un fel am înțeles, dar m-am gândit că ar trebui să fie mai clari în regulament, specificând că se acceptă doar proiecte în română și destinate exclusiv păstrării culturii și tradițiilor românești în diaspora. Nu „să facem cunoscută și să îmbunătățim imaginea României în străinătate”, pentru că asta e imposibil dacă nu folosim limba țării gazdă (notați cei care redactați regulamentele).
În acel an, când a apărut lista finală a proiectelor finanțate, m-am uitat din curiozitate să văd ce au propus ceilalți și ce considera DRP demn de susținut. Surpriza a fost uriașă când am descoperit că mai bine de jumătate dintre proiectele aprobate erau biserici și parohii (în special din Italia), iar toate au primit fonduri – nu pentru activități sau inițiative dedicate comunității, ci pentru a cumpăra case și terenuri.
Oare nu este Dumnezeu pretutindeni? Și cei care chiar cred în El știu foarte bine că e omniprezent? Să fie oare că, dacă aceste biserici nu au un titlu de proprietate pe clădirea în care se roagă sau pe teren, Atotputernicul nu se apropie de teamă să nu fie acuzat de intrare prin efracție?
Acum, când citesc tot ce se publică și deși știam asta deja, tot nu încetează să mă deranjeze și chiar să mă doară tertipurile acestui departament care pretinde că ajută diaspora, dar de fapt nu face decât să-și servească propriile interese, mișcând niște fonduri-bumerang care pleacă și se întorc, după o spălare, în buzunarul beneficiarului. Împărțind, desigur, căci nu ne așteptam la mai puțin din partea oamenilor lui Dumnezeu! E doar părerea mea, bineînțeles…
Diaspora suntem noi
În fața acestei situații vreau să spun că diaspora suntem noi, cei care am plecat de frica foamei. Foamea de resurse, de cunoaștere, de șanse egale și, pentru unii, foamea reală. Am plecat pentru că România nu putea hrăni pe toată lumea (și încă nu poate), de aceea am ales să nu mai fim o gură în plus, chiar dacă asta însemna să ne rupem în două sau în mai multe bucăți. Suntem cei al căror sacrificiu mulți dintre cei rămași nu îl înțeleg și, orbi, ne judecă și ne critică.
Cei care ne judecă nu înțeleg că pe drum am făcut sacrificii, că suntem frânți și așa vom rămâne mereu. Pentru că rădăcinile nu pot fi smulse vreodată, iar pe ale noastre le purtăm cu noi la fiecare pas. Și, deși suntem departe și am dus bătălii singuri, deși am câștigat unele și ne-am găsit un echilibru, tot ne doare și ne pasă de casa pe care am lăsat-o și pe care vrem să o știm întreagă, mare și frumoasă.
Diaspora suntem fiecare dintre noi, femei și bărbați, care, adunați unul câte unul, suntem „cei de afară”. Ne reprezentăm pe noi înșine și România, unii mai bine decât alții. Diaspora nu înseamnă Biserica, nici instituțiile, nici partidele politice din străinătate. Acestea ar trebui să fie în slujba oricărui român sau oricărei românce din străinătate care are nevoie; pentru asta au fost create și pentru asta ar trebui să existe. Și dacă primesc fonduri, să fie în slujba (niciodată mai potrivit spus) oamenilor, nu să servească interese corupte.
Un mesaj pentru DRP
Eu, fără ajutorul acestui departament „binecuvântat”, am reușit până acum să traduc în spaniolă șase autori români care nu mai fuseseră publicați. Am apărut în presă și s-a vorbit despre literatura și societatea noastră și despre România prin aceste cărți și prin acești autori – dincolo de câmpurile de căpșuni. Ca tot ni se spune „căpșunari”! Și voi continua să lupt ca să aduc și să fac cunoscută țara noastră și cultura ei în Spania și în lumea hispanofonă. O fi prea puțin!
Aș vrea să spun Departamentului Românilor de Pretutindeni că nu se află în mâinile lui Dumnezeu, ci ale diavolului, deși nu am nicio îndoială că sunt conștienți. Firimiturile pe care le-au lăsat unor puține proiecte care nu erau destinate bisericii, doar ca să nu pară că sunt chiar nesimțiți, nu ne-au păcălit și s-au dat singuri de gol.
Mulțumim pentru nimic! Vă doresc să dispăreți, nu avem nevoie de voi. Nu e România în faza de reajustare? Nu ne mai dați, domnilor, că și-așa nu ne-ați umplut! Iar după dispariția voastră să se închine Biserica la Dumnezeu Atotputernic, care mereu își ajută copiii. Ah, era să uit. Ați făcut deja pact în secret cu cealaltă parte… cea întunecată. Ei bine, fiecare culege ce seamănă!
Și, în cele din urmă, pentru cei care încă nu au înțeles, încerc pe limba lor: „Păziți-vă de prooroci mincinoși, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7:15)
Semnează: Oana Moșniagu»
Scrisoarea integrală, în format PDF, poate fi descărcată aici: Cateva ganduri_Oana
Notă editorială
Redacția Occidentul Românesc consideră important să ofere spațiu unor astfel de voci. Mărturia Oanei Moșniagu este un document viu despre ceea ce trăiește diaspora și despre modul în care instituțiile românești se raportează la ea. Publicarea acestui text nu înseamnă asumarea automată a fiecărui punct de vedere exprimat, ci recunoașterea dreptului legitim al românilor de pretutindeni de a fi ascultați.
Redacția Occidentul Românesc
Publicația românilor din Occident, cu prioritate în Peninsula Iberică. Independentă, demnă, neînregimentată
Din 2010, cu voce proprie și răspundere editorială.