Destinaţie de legendă: Castelul de la Hunedoara

Impresionantul castel de la Hunedoara, cunoscut şi sub denumirile Castelul Huniazilor sau Castelul Corvinilor, este considerat unul dintre cele mai renumite monumente de arhitectură gotică din România. Se numără printre cele mai frumoase castele din lume din epoca medievală, fiind situat în „top zece destinaţii de basm din Europa”. Are o vechime de şase secole şi este cea mai mare construcţie medievală de acest tip din România care nu s-a dărâmat (sau nu a fost dărâmată). O serie de lucrări de restaurare efectuate în ultimii ani au încercat să îi redea gloria de odinioară.

Ca să ajungeţi la castel, drumul e simplu: mergeţi în municipiul Hunedoara din judeţul cu acelaşi nume, indiferent de direcţia de unde veniţi. De acolo, indicatoare numeroase şi bine plasate arată destinaţia, care este foarte aproape de localitate. Castelul este cel mai vizitat monument din judeţ, sute de mii de turişti trecându-i pragul an de an. Zeci de evenimente au loc anual la castel, fie dedicate copiilor, fie adulţilor, iar uneori este folosit ca decor pentru filmări. Intrarea în castel se face pe un pod de lemn, susţinut de patru piloni masivi de piatră, care trece pe deasupra prăpastiei şi râului Morii (Zlaşti) din faţa construcţiei. La intrare se plăteşte şi taxa de vizitare; informaţii preţioase despre programul castelului se găsesc pe site-ul oficial al acestuia, castelulcorvinilor.ro.

Diverse legende atribuie mai multe variante modului în care castelul a ajuns în proprietatea familiei Huniazilor. Însă documentele epocii spun că, la începutul secolului al XV-lea, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, l-a înnobilat pe cneazul român Voicu din Cinciş pentru merite militare deosebite din războaiele cu turcii şi i-a dat cetatea şi domeniul Hunedoarei. Castelul nu exista pe atunci. Cel care a decis construcţia lui a fost fiul lui Voicu, Iancu de Hunedoara, figură legendară a istoriei transilvane. Construcţia s-a ridicat pe o veche fortificaţie de piatră ce data din secolele anterioare. Lucrările au pornit după anul 1440 şi s-au desfăşurat pe etape. Au fost ridicate turnuri, s-au amenajat incinta, camerele pentru locuire, sălile principale (Sala Cavalerilor, Sala Dietei), o capelă, temniţele etc. Istoricii susţin că inovaţiile arhitecturale aduse de Iancu la construirea acestui castel l-au făcut să fie unic pentru Transilvania acelor vremuri. Castelul avea deopotrivă rol militar şi de reşedinţă.

Sala Cavalerilor, cu o superbă acustică, îşi păstrează nealterată aura solemnă: coloanele de marmură roşie ce o împart sprijină bolţile gotice şi tavanul înalt, purtând cu mândrie ornamente sofisticate. Se pare că denumirea sălii, foarte întâlnită în perioada aceea, ar fi fost inventată de autorii romanelor cavalereşti din perioada Evului Mediu, pentru a diferenţia aceste încăperi de celelalte. În sală se află acum o expoziţie de tehnică militară, cu piese specifice luptelor din secolul al XV-lea. Dintr-un colţ veghează discret bustul lui Iancu de Hunedoara. Capela se află în aripa de est; specialiştii susţin că această încăpere este o remarcabilă reprezentare a stilului gotic, în varianta ardelenească. Şapte turnuri de apărare completează construcţia; ele sunt fie circulare, fie rectangulare şi au denumiri specifice.

În aripa nordică, la etaj, vizitatorii pot admira o pictură în frescă datând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, ce înfăţişează povestea dobândirii stemei familiei Huniazilor. Patru scene distincte umplu pereţii de aici, iar istoricii spun că aceasta este singura pictură laică din spaţiul transilvănean din acea perioadă. Această aripă poartă numele lui Matei, fiul lui Iancu de Hunedoara, cel care a devenit rege al Ungariei la vârsta de 15 ani. Se consideră că el a reluat lucrările la castel după anul 1458 şi că a ales stilul renascentist pentru realizarea aripii nordice.

Matei (Matia) a luat numele Corvin inspirându-se din blazonul familiei sale şi din cuvântul latinesc pentru corb – corvus. Legenda care a dat naştere acestui blazon spune că Iancu ar fi fost, de fapt, fiul nelegitim al regelui Sigismund şi că suveranul ar fi pus la cale căsătoria dintre mama lui Iancu şi Voicu, unul din căpitanii săi de oaste, pentru a salva reputaţia femeii. Dar ar fi dăruit familiei şi un inel din aur, cu care copilul ar fi fost recunoscut la curtea regală. Pe când Iancu era copil şi se juca cu acest inel, un corb a zărit obiectul strălucitor şi a plonjat din înălţimi ca să îl fure. Iancu a săgetat corbul în zbor şi şi-a recuperat preţiosul dar. De atunci, pasărea, care simbolizează înţelepciunea şi longevitatea, a devenit semnul distinct al familiei, după cum încă se poate vedea pe blazoanele ce au rezistat timpului.

Când castelul a fost finalizat, era comparabil, se pare, ca fast şi funcţionalitate, cu orice castel din vestul Europei. Dată fiind puterea financiară a familiei Corvin, se presupune că palatul era mobilat cu creaţii luxoase şi rafinate. Însă în secolul al XVI-lea tot mobilierul a fost transferat în Germania şi a ajuns în colecţiile imperiale. Piesele expuse acum în Castelul de la Hunedoara nu sunt cele originale. O serie de proiecte cu fonduri europene, derulate în ultimii ani, au permis autorităţilor care administrează clădirea să o refacă. Exteriorul castelului arată ca nou, iar în interior au fost recreate diverse încăperi sau chiar scene din viaţa zilnică a locuitorilor castelului de acum câteva secole. Astfel, se pot admira manechine ce poartă costumele domniţelor de odinioară, câte un menestrel cântând la vechi instrumente cu corzi, cufere, paturi, un baldachin decorat cu broderie grea, roşie-aurie, steaguri cu însemnele oştilor de demult şi multe alte obiecte aşezate strategic.

Curtea castelului este şi ea un muzeu al stilurilor arhitecturale, combinând elemente romanice cu cele de tip baroc, gotic sau renascentist. Aici toate grupurile de turişti sunt atrase de fântâna săpată în piatră, care are o legendă numai a ei. Aceasta ar fi fost făcută de trei prizonieri turci, cărora Iancu le promisese libertatea dacă găsesc apă în stânca dură pe care stă castelul. Povestea spune că prizonierii au săpat zi de zi în piatră, timp de 15 ani. În final, au dat de apă, la 30 de metri adâncime. Dar Iancu murise, iar soţia sa nu le-a mai acordat libertatea promisă. Ba, dimpotrivă, ea a decis ca aceştia să fie executaţi. Supăraţi, cei trei şi-au cerut ultima dorinţă: să lase o inscripţie pe una din pietrele de la buza fântânii, în limba lor. Potrivit legendei, inscripţia, care se vede şi acum, ar spune aşa: „Apă ai, inimă n-ai!”. Dar specialistul Mihail Guboglu, care a căutat adevăratul sens al literelor arabe săpate acolo, susţine că ele spun cu totul altceva, şi anume: „Cel care a scris această inscripţie este Hasan, care trăieşte rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Ca orice simbol al vremurilor trecute, deloc paşnice, şi castelul de la Hunedoara este învăluit de mituri despre spirite nemuritoare care îl bântuie. Trecutul tumultuos al clădirii l-a transformat în locul perfect pentru naşterea unor poveşti de groază, mai ales din cauza camerelor de tortură sau a execuţiilor nemiloase ce aveau loc în curtea castelului. Dar goana după poveşti cu duhuri malefice a luat amploare acum aproximativ un deceniu, când diverşi „vânători de fantome” au poposit la castel şi au popularizat legendele auzite de la localnici sau chiar au inventat diverse scenarii, în scopul atragerii turiştilor pasionaţi de stilul horror. În vecinătatea castelului, au fost descoperite urmele unor aşezări vechi de peste 3.000 de ani, între care şi un cimitir antic. Arheologii spun că acestea datează de pe vremea dacilor şi că prezenţa lor acolo indică faptul că zona a avut importanţă strategică cu mult înainte de existenţa castelului.

Dar timpul a şters multe urme ale istoriei, la fel cum a şters şi mărturii despre viaţa de demult a Castelului de la Hunedoara. Oamenii şi-au lăsat şi ei amprenta, generaţie după generaţie, astfel că personalitatea construcţiei s-a rescris în permanenţă. Pietrele sunt mute, nu vorbesc despre istoriile cumplite sau fantastice cărora le-au fost martori. Nu ne rămâne decât să ne imaginăm cum a fost copilăria lui Matei Corvin (1443 –  1490), fiul lui Iancu, între aceste ziduri, printre arcaşi cu ochi ageri şi oşteni zăngănind în zale grele. Să ne închipuim cum arătau serile domniţelor care se înghesuiau lângă şeminee, unde ardea focul, pentru a asculta glasul vreunui menestrel sau istorisirile unui viteaz scăpat cu bine dintr-o luptă grea. Dincolo de a fi o atracţie turistică, acest castel este o lecţie de istorie vie: straturi de viaţă, arhitectură şi luptă aşezate unul peste altul în acelaşi loc, purtând nenumărate secrete.

Autor şi fotografii: Camelia Jula